Sportivul român vorbeşte despre anii în care a vrut să renunţe la tenis, despre mafia pariurilor şi despre temperamentul său dificil.

Interviul s-a terminat şi Victor Hănescu desface un plic. E o scrisoare de la un fan din Elveţia. Victor citeşte absent, cu voce tare: „Aş dori să îmi trimiteţi înapoi două poze cu autograf". Apoi constată la fel de absent: „Da". Îi va trimite fanului cele solicitate. Dar pe chipul lui nu se citeşte nimic. Plicul este dovada vie că oameni neştiuţi din lume îl apreciază şi, totuşi, asta nu-i zgândăre deloc orgoliul. Victor pare că n-a ştiut niciodată să se bucure. Îşi aminteşte în detaliu prima înfrângere, dar nu mai ştie nimic despre prima victorie. De-a lungul anilor a fost criticat de presă: „Şi atunci când câştigă se comportă de parcă ar pierde", spunea Cristian Tudor Popescu după un meci din Cupa Davis. Dar nimeni nu l-a întrebat pe Victor de ce. De unde vine această tristeţe detaşată?

Într-un sport rezervat bogaţilor, s-a strecurat Victor Hănescu, un copil timid şi introvertit, dintr-o familie modestă de ingineri bucureşteni. În anii '90 mergea către terenurile de la „23 August" cu noaptea în cap. Antrenamente de la 5 la 7 dimineaţa. Doi ani s-a pregătit lovind mingea într-un gard de plasă. Gardul nici măcar nu-i returna mingea. Lovea, apoi se ducea să-şi culeagă mingea şi din nou aşa. La primul turneu în străinătate a fost bătut la zero de un francez. Dar mai deprimant era că francezul avea un echipament impecabil, în timp ce el se bucura la nişte adidaşi luaţi din bazar. Şi-a vândut viitorul unui om de afaceri pentru a putea ajunge la primele turnee cu puncte ATP. A rezistat tentaţiei de a se afunda în mocirla mafiei pariurilor, pentru că, da, i s-a propus să intre şi el în morişcă şi este, poate, singurul jucător care admite acest lucru. A ajuns până pe locul 26 în lume, a urcat abrupt, s-a accidentat şi s-a pr