Toată lumea are un dor... şi opinii despre Naţionala de fotbal. Hop şi noi! Dincolo de banalităţile şi generalităţile care încep şi se termină cu „olandezii sunt mai buni” (cu varianta „mult mai buni”), urmează obligatorii reproşuri la adresa lui Piţurcă. Nu mi-a fost niciodată simpatic, consider că-i omul potrivit la locul potrivit... pentru altul, dar mă tem că, de astă dată, prea multe nu i se pot imputa.
În Pro Sport i se pun selecţionerului trei întrebări considerate esenţiale (de ce a păstrat aceeaşi echipă de la Istanbul, de ce a făcut schimbările atât de târziu şi de ce nu l-a introdus pe Mutu mai devreme), întrebări care, dacă rezultatul ar fi fost altul, n-ar mai fi sunat a reproş, ci a aprobare: bine că s-a folosit echipa de la Istanbul, bine că nu s-au grăbit schimbările, bine că nu s-a hazardat cu Mutu, evident ieşit din formă. Eu unul consider că am învins o Turcie bleagă şi ne-a bătut logic, acasă, la scor, o echipă olandeză cu posibilităţi de exprimare mult superioare nouă. Asta e, ori ne place, ori nu ne place. Se cuvin şi ceva felicitări (pentru episodul Istanbul): modul în care tricolorii au izbutit să înfrunte infernul de pe stadion. Şi era vorba de o înfrângere a gazdelor pe teren propriu! Ce-ar fi fost la victorie?
Aş avansa câteva ipoteze, fiindcă, în 1965, am transmis, de la Ankara, un meci (hotărâtor pentru calificarea la Mondiale) între Turcia şi România, câştigat de turci. Îmi amintesc că, în avion (pe atunci, Naţionala zbura cu un amărât de IL-14) stewardesele au împodobit tartinele (încă nu se numeau sandvişuri) cu inscripţii înfiripate din maioneză: „Hai Georgescu!”, „Hai Dane!”, „Hai Andrei!”. Maioneza se cam lăbărţase şi băieţii aveau dificultăţi la lectura propriilor nume. Drept pentru care Pârcălab a propus ca, la întoarcere, să se inscripţioneze tartinele cu numerele de pe tricouri: le-ar afla mai lesne. Numai că, la
