Aşa se intitulează filmul ăla din care am văzut doar fragmente, dar cred că nu greşesccând zic că are legătură cu fotbalul, măcar în ideea că e produsul lui Porumboiu. Fiul, nu tatăl. Corneliu, nu Adrian. Mi-am adus aminte de el, de film adică, în timp ce comentatorii lui Peşte se dădeau de ceasul morţii înfierând arbitrajul pe deplin scoţian de la meciul contra Olandei şi încercând să afle dacă a fost sau n-a fost penalty. Mai întâi la cel acordat lor, mai apoi la cel neacordat nouă. Evident, concluziile la care au ajuns sunt cele specific româneşti: al lor n-a fost, dar s-a acordat, al nostru a fost clar ca lumina zilei, dar nu s-a fluierat. Ca-n Legile lui Murphy, există şi un corolar: arbitrul a ţinut cu ei. Arbitrul ne-a defavorizat. Arbitrul n-a operat cu aceleaşi unităţi de măsură. Ceea ce am văzut eu, inclusiv la cea de-a 587-a reluare a fost că fundaşul român defavorizat a alergat ce-a alergat pe lângă olandez şi minge, până când a întins copita către obiect. Pe care nu l-a atins câtuşi de puţin. În schimb i-a ieşit cam ca o barieră de care, dacă eşti fotbalist profesionist, te împiedici şi cazi. Zis şi făcut, că olandezul chiar asta şi era: fotbalist profesionist. Penalty curat. Dincolo, ceva mai complicat: Piedica n-a fost evidentă, îmbrânceala a fost cam reciprocă, la fel şi trasul de tricouri. Greu de dat. Deci nu s-a dat. Pe altă parte, cu sau fără penalty-ul prim, cu sau fără cel de-al doilea, diferenţa a fost atât de flagrant în favoarea lor, încât e bine că nu am luat-o mai vârtos. Golul de 3-1 al olandezilor (ăsta din penalty) a avut darul de a aduce liniştea în jocul lor, astfel încât să nu mai forţeze după pauză. Hazliul interviu acordat de Torje vorbeşte de la sine despre mentalitatea de loseri (ei, aici ai noştri sunt cu adevărat profesionişti!) obişnuiţi doar s-o ia: „Poate că dacă intram cu 1-2 la pauză altfel ar fi curs jocul în repriza