Un fost prim-ministru român postdecembrist se află după gratii. O parte a timpului o dedică cititului: Le Monde, Le Figaro, The New York Times, The Financial Times, The Wall Street Journal, The Economist etc. O altă parte a timpului o dedică scrisului: blogul personal, rubrica din ziar, memorii etc. Are timp chiar sa-l ia peste picior pe șeful statului. De altfel, îl consideră pe președinte autorul trimiterii la ”mititica”, iar pe el însuși esența inocenței. După condamnarea fostului premier, șeful statului afirma că doi ani cu executare e o pedeapsă cam dură, că-i pare rău pentru fostul premier, dar unde-i lege, nu-i tocmeală. Așa e: nu e. Tocmeala începe și se termină doar acolo unde, dacă n-ai reușit să-ți înfunzi dușmanul pe douăzeci de ani, deși, după unii, probele nu lipseau, îl căinezi pentru doi ani de scris și citit, apoi faci cu ochiul cu care mai întâi ai lăcrimat. ”Știu prietenii de ce…”
Un alt fost prim-ministru ”din zonă” se află în pușcărie. Pe vremea când era șefa guvernului era acuzată – acasă și în Occident – de tot felul de mega-matrapazlâcuri care au îmbogățit-o peste poate. Acum este căinată, considerată o victimă a unei răzbunări politice și, s-au gândit unii, numele ei n-ar fi o propunere nepotrivită pentru Premiul Nobel pentru Pace. Fiica încarceratei se află la București spre a le cere mai marilor Europei sprijinul pentru eliberarea mamei. Șeful statului român o asigură de solidaritate cu năpăstuita mamă și roagă fiica să-i transmită încarceratei gândurile sale de bine. Încarceratul fost premier român reacționează prompt cu o glumă: și fiul său va avea o întâlnire asemănătoare cu șeful statului român. Mă uit la un film în care sunt prezentate condițiile de detenție ale fostului prim-ministru ”din zonă”: carpete persane pe podeaua celulei, televizor plasma pe perete și o sală de baie mai dichisită decât una dintr-un hotel de trei s
