„Arena Naţională” este plină ochi. Mă prezint sfios, să ne împrietenim. O văd pentru prima oară, şi în faţa grandorii ei monumentale mă fâstâcesc ca un puşti. Unde or fi gradenele de odinioară ? Şi coifurile  din ziar, şi cornetele cu  „bomboane agricole”, şi  aşteptarea  prelungă,  unde   s-au dus ? „Tricolorii” ies la încălzire. Olandezii se ivesc mai târziu, când ai noştri obosiseră deja. În fine, echipele apar cu arbitrii în moţ  şi meciul se urneşte zgomotos. Publicul se deşteaptă, ţipă din adâncul rărunchilor, flutură steaguri, cântă  imnul şi fluieră. Fluieră şi scoţianul, un tip  nesărat, pe nume Thompson. Zgârcit cu noi, dar generos cu ăilalţi. Bourceanu calcă apăsat şi-l loveşte haiduceşte pe Van der Vaart cu cotul în figură. Prea îşi luase lumea în  cap nomadul de lux al fotbalului mondial şi dirija imperial Simfonia lalelelor. Centralul îl iartă pe stelist, dar  nu uită. Îl îngălbeneşte imediat, la nişte proteste  prosteşti şi inutile. Metehne  dâmboviţene. Torje e cât pe-aci să-l păcălească pe flegmaticul Stekelenburg, noroc că bara e portocalie. Batavii se îngrămădesc la un corner. În poartă, Tătăruşanu îmi aduce aminte de copilărie. ăl mai bleg, mototolul clasei, trecea între „pietre” să  apere. Să  nu cumva să ne încurce în teren. Cipri  nu mă contrazice şi respinge moale, în scăfârlia de catran a şeptarului Lens. Aşa se modifică şi tabela de marcaj. Amestec de şansă şi ghinion, hazard. E doar primul  gol. Al doilea vine la fel de simplu, de la ciocolatiul Indi. Românii ară anevoie, sunt storşi şi se feresc de minge. Piţurcă turbează pe margine, gesticulează  larg, le face semne ameninţătoare ălora din apărare. Degeaba, Raţ se-ntoarce  cu fundul la o centrare  simulată. Parcă  ar fi în curtea şcolii. Cum o fi adunat Răzvan atâtea  selecţii şi trofee ?  mă întreb dintr-odată. Tamaş e de-un penibil  comic, mai are puţin şi cade dincolo de tuşă. Nu-i aju