Într-una dintre ultimele discuții ale psihiatrului cu domnul M. a venit din nou vorba despre moarte. Și nu moartea oricui. Moartea lui, a pacientului. Știa că nu mai are mult.

Cancerul de plămâni cu care fusese diagnosticat în vara aceea se întinsese rapid la oase. Din zgârciuri și minerale ajunseseră la consistența unei grisine. Se rupeau, scrâșneau, se îndoiau chiar și sub greutatea lui de copil distrofic. Ce om falnic fusese. „Ce umbră m-a sunat. Eram psihiatrul lui de ceva vreme, ne cunoscuserăm în împrejurări excepționale și l-am știut ca om excepțional. Se spune că unii au aleea lor în cimitir. În meseria lui de medic, M. își pavase propria sa alee în Rai. Și totuși, în spatele aparenței se afla, cum urma să descopăr, un individ al cărui trecut macabru contrazicea mai tot ce știu despre natura umană!”, povestește Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare din Capitală.

Pacientul său crescuse într-o casă cu un tată care și târziu, la maturitate, cînd se îmbăta, sărea sa îl bată. M. – cum îi spune, discret, psihiatrul - docil, îl lua ca pe un copil – că era de două ori cît el – și îl punea în pat la somn.

„Același tată, în copilărie, a intrat odată în camera lui M și i-a spus, printre două ragîieli etilice, că e o zi mare, că o să învețe ce înseamnă să fii bărbat. L-a violat ani la rând, pînă când M, deja mare, l-a luat odată pe sus ca pe un sac și l-a dus în cameră la el și i-a spus: Gata, destul! Era ca un urs, mai tot timpul pregătit cu o vorbă bună, cu un gest de infinită gentilețe față de pacientul lui. Iar relația dintre noi a început cu un mesaj într-o sticlă, într-o dimineață când mi-a trimis un mesaj: Mă sinucid!”, te șochează medicul.

Geneza unei atitudini

M. împlinea o cifră rotundă. Nu credea că va trăi până la ea. De la distanță M. era un om iubit, neobișnuit de iubit poate de unde avea acel temperament mișcător, mer