Faptul ca Popularii Europeni s-au gandit sa-si desfasoare Congresul la Bucuresti, e o cinste pentru oras si pentru tara. Cel ca si-au luat in serios partizanii conjuncturali de aici considerand ca asemenea specimene politicianiste le-ar putea fi intr-adevar confrati de doctrina, este insa o dovada a crizei doctrinare prin care trece Democratia Crestina din Europa, acceptand eticheta in locul politicilor reale.

Voi explica aceasta intr-un mod mai „neortodox”, prin raspunsul pe care l-am dat unui vechi prieten politolog, istoric de referinta al miscarii Democrat Crestine de la care am invatat sa aprofundez valorile europene ale doctrinei inca din anii secolului trecut. Pe care, interesandu-l si urmarirea Congresului si ce am scris eu in legatura cu asa zisii „democrat-crestini” din Romania, l-au intrigat apropierile nefiresti pe care le faceam. „Creezi un triunghi bizar intre presedintele tarii voastre, Doamna Merkel si Patriarhul Teoctist care este de mai multa vreme decedat” – imi imputa el, pentru ca eu sa-i raspund mai bizar ca„... si Republica Democrata Germana si Republica Socialista Romania sunt de multa vreme decedate, dar la fel cum ierarhii cu dosare de la arhivele securitatii amintesc de Teoctist, Merkel aminteste de RDG, iar Basescu de RSR; si nu prin amintirile cele mai frumoase, ci tot prin tradarea caii drepte”.

Raspunsul fiind si cinic si criptic, a trebuit in continuare sa ma explic, asa cum fac si aici:

Ultima manifestare de vointa nationala slujita cu credinta de Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane inainte de a suferi ingenuncherea bolsevica si filorusa, a fost in sesiunea din decembrie 1946 ale carei dezbateri si hotarari s-au publicat in numarul pe primul trimestru 1947 al oficiosului „Biserica Ortodoxa Romana”. Este vorba de decaderea din treapta de arhimandrit a lui Teoctist Arapasu, „care s-a asociat cu arhiereul-vicar Just