În vreme ce politica românească se află deja sub semnul alegerilor, "marea" familie europeană încearcă să găsească soluţia de ieşire din impasul în care se află nu doar zona euro, ci întreaga Europă. Micul episod european de miercuri 17 octombrie de la Bucureşti, când la congresul PPE a fost ceva agitaţie de faţadă a fost rapid depăşit. Pentru toţi observatorii oneşti este clar că nimic important în privinţa politicilor europene nu a fost discutat cu această ocazie. Cuplul franco-german, chiar dacă cu destul de mare dificultate, rămâne în continuare motorul Europei. Degeaba Mariano Rajoy, primul-ministru spaniol, a fost alături de Angela Merkel la Bucureşti, în problema recapitalizării băncilor spaniole tot Franţa a sprijinit Spania. Angela Merkel a reiterat la Consiliul european opoziţia sa la orice efect retroactiv al ajutorului european şi a exclus categoric recapitalizarea băncilor spaniole şi irlandeze. O astfel de poziţie nu este însă susţinută de majoritatea europenilor, iar Franţa, care şi-a asumat reprezentarea acestora, crede că prioritatea momentului o reprezintă rezolvarea problemelor presante şi nu întreprinderea unor acţiuni care ar urma să împiedice pe viitor astfel de situaţii.

După ce, ca şi la summit-ul precedent, şi la Consiliul european de pe 18-19 octombrie cei 27 au stat până spre dimineaţă (întâlnirea s-a terminat după ora două dimineaţa) şefii de stat şi de guvern au accepta ca Uniunea bancară să înceapă să funcţioneze de la 1 ianuarie 2013, ceea ce, de altfel, stabiliseră şi la precedenta întâlnire din 29 iunie. Dar Uniunea bancară nu este o afacere oarecare, câtă vreme este vorba de a da unei autorităţi supranaţionale controlul asupra tuturor băncilor din zona euro. Ori abandonul unei părţi importante din suveranitatea naţională nu avea cum să nu suscite comentarii. Modelul acceptat în final este cel propus de Michel Barnier, comisaru