Ascunsă între pădurile legendare ale Neamţului, galben-roşietice sub patina toamnei, la poalele Munţilor Horăicioarei şi Stânişoarei, Mânăstirea Horaiţa ne-a părut, când am vizitat-o, cel mai frumos dar al lui Dumnezeu. Nu pentru că alte daruri n-ar mai fi fost pe pământ, ci doar că, "atunci şi în acel loc", părea că timpul face loc unei blânde epifanii.
La Horaiţa, am ascultat, îndelung, la mijloc de octombrie, liniştea coborâtă peste săvârşita slujbă de utrenie a celor 20 de călugări vieţuitori în acest lăcaş; lăcaş cunoscut nu atât prin vechime, cât prin fapte memorabile. În tălmăcirea fratelui Denis, aflăm că aceste fapte îşi au începutul la mijlocul secolului al XIX-lea, când, pe locul ei de astăzi, s-a produs minunea - acel stâlp de foc, cum spune legenda, care i-a apărut, în vis, cuviosului Irinarh Roset, cel care hotărăşte să ridice o biserică din lemn. Strădania sa este continuată, după 25 de ani, de Ermogheu Buhuş, care construieşte, pe locul celei de lemn, actuala biserică din piatră, în stil gotic neobizantin.
Dacă, la exterior, această biserică impresionează prin cele opt turle ale sale, interiorul este de-a dreptul fascinant. Uimeşte, în primul rând, catapeteasma, probabil unică în lume. A fost, se pare, realizată la Viena, de unde şi influenţa barocului târziu, mai puţin viziblă la construcţiile ortodoxe. Cea mai neobişnuită decoraţie interioară este însă amvonul plasat deasupra altarului şi a uşilor împărăteşti. Cunoaştem că amvonul se aşază, de regulă, spre Nord şi nu spre Răsărit, ca în cazul acesta. Apoi, curioase sunt şi registrele picturii catapetesmei, verticale, de-a lungul unui bandou semicircular care are în centru icoana Deisis (Maica Domnului rugându-se Fiului pentru iertarea păcătoşilor) şi registrul profeţilor Vechiului Testament, în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de viţă de vie din lemn sculptat aurit
