Ar trebui notate replicile pe care le dă Daniel Cristea-Enache în diverse împrejurări. Sunt pline de umor. În plus, sunt rostite cu o simulată candoare, de mare efect.

Publicul larg nu ştie, poate, cine este Daniel Cristea- Enache. Este un critic literar încă tânăr, foarte inteligent şi talentat, care îşi face cu seriozitate profesia, dar nu apare niciodată încruntat în faţa lumii. Eu îl consider criticul literar numărul 1 în literatura română de azi.

*

Daniel are un obicei (un obicei prost, că altfel nu pot să-l calific): îmi atrage atenţia ori de câte ori mă repet în ceea ce scriu sau în ceea ce spun. Dacă suntem la o întâlnire cu publicul şi eu povestesc o întâmplare pe care am mai povestit-o cândva, el mă priveşte mustrător şi îmi arată două degete. În caz că povestesc întâmplarea pentru a treia oară, îmi arată trei degete. Şi aşa mai departe. În asemenea cazuri mă fâstâcesc şi jur în sinea că am să i-o plătesc.

*

Este greu, însă, să învingi într- un duel de ironii cu Daniel. Acum câţiva ani, la lansarea cărţii mele „Jurnal secret”, i-am rugat pe Nicolae Breban şi Augustin Buzura să mă prezinte publicului, ceea ce ei au acceptat cu bunăvoinţă. I-am dat telefon lui Daniel şi l-am invitat şi pe el la lansare, precizând:

– De data aceasta nu trebuie să vorbeşti. Vei face parte din public.

– Să vin doar ca să asist?! Şi să nu spun nimic?!

– Dacă vrei neapărat să vorbeşti – i-am spus eu sarcastic – poţi să vorbeşti (în şoaptă) cu cei din jur.

– Tocmai de asta mi-e teamă – mi-a replicat el cu un aer inocent –, că n-am să am cu cine.

*

Odată, în redacţia revistei „România literară”, o necunoscută, probabil dezechilibrată psihic, cu dinţi lipsă şi părul nepieptănat, mi-a reproşat vehement că nu-i public un articol (scris de mână, ilizibil). În cele din urmă a mototolit hârtia şi mi-a aruncat ghemotocul drept în faţă