„Nu cred că Ministerul Culturii a avut până acum o strategie. Şi nici nu are. Eventual, poate de la anul“, spune, cu un ton hotărât ministrul Culturii, domnul Puiu Haşotti, deja celebru prin silenzio stampa în care a intrat, de la numirea sa. Se simte un parlamentar sacrificat deoarece a trebuit să preia cârma instituţiei după ce Mircea Diaconu a părăsit Guvernul.
Sinceritatea domnului Haşotti este nu doar înduioşătoare, dar şi dezarmantă. Să vedem ce fel de înaintaşi a avut.
Ţintă a multiple ironii din partea presei de specialitate, domnul Răzvan Theodorescu, ministru în cabinetul Năstase, a fost supranumit „ministrul ruinelor“ – nu a reuşit să găsească fonduri pentru reabilitarea mai multor obiective de patrimoniu. S-a mai lăudat cu relaţiile sale excelente cu Republica Populară Chineză (da, pe când China nu era „la modă“) şi a organizat un fastuos an „Ştefan cel Mare şi Sfânt“. Un academician căruia puţini îi contestă meritele de cărturar, dar care, ca administrator al zonei culturale, s-a comportat lamentabil.
Odată cu câştigarea alegerilor de către Alianţa D.A., portofoliul a revenit liberalilor. Astfel a ajuns Mona Muscă la Ministerul Culturii, din postura de politician extrem de popular al acelor vremuri. A fost, probabil, primul ministru care a arătat cât de ridicol este bugetul alocat acestui domeniu, 0.15% din PIB şi a cerut mai mult. A avut şi meritul de a explica negru pe alb că instituţia nu are nevoie în fruntea sa de un mare om de cultură, aşa cum nu se crede domnul Haşotti, ci un excelent administrator. Scurt mandat a avut doamna Muscă, verdictul de colaborare cu fosta Securitate a scos-o în afara sferei publice. În schimb, poetul Emil Brumaru a găsit răgazul de a o cere, în glumă, în căsătorie în timpul unei vizite la Iaşi. Nu o să ştim niciodată, de fapt, ce fel de ministru ar fi fost doamna Muscă.
Ceva mai mult a „domnit“Ad
