Zilele trecute s-a oficializat noua componentă a Consiliului de Administraţie al operatorului aerian naţional Tarom. Pregătită intens ca o mare lovitură de PR a actualei echipe de conducere de la Ministerul Transporturilor, nominalizarea noului CA dezamăgeşte pe ansamblu şi lasă loc la multe speculaţii privind motivul real al prezenţei în board a 4- 5 dintre cei 7 "specialişti", inclusiv a proaspătului director general desemnat, al cărui vârf de carieră profesională a fost ca şef al unei agenţii de vânzări marginale a unei linii aeriene falimentare, cumpărată in extremis de Lufthansa pentru un euro, cu câţiva ani în urmă. Despre calificarea aviatică a celorlalţi "specialişti", cu excepţia remarcabilă şi lăudabilă a lui Dorin Prunariu, nu merită să mai vorbim.
Vreau să fiu bine înţeles: nu contest pregătirea noilor administratori ai Tarom în domeniul fiecăruia de activitate; pe câţiva dintre ei chiar îi cunosc personal şi îi apreciez. Dar conducerea strategică a unei linii aeriene este peste tot în lume un domeniu de extremă specializare, comparabilă cu specializarea îngustă dar adâncă cerută piloţilor.
Puţine bănci ale lumii finanţează linii aeriene şi niciuna nu tratează finanţarea aviatică de-a valma cu celelalte sectoare. Leasingul aviatic este făcut exclusiv de companii strict specializate, marile bănci de investiţii au toate departamente distincte de "aviation", populate de obicei cu personalităţi care au făcut carieră iniţial în transportul aerian. Este prin tradiţie un domeniu al specializării maxime, fără compromis, impusă de concentrarea colosală a riscurilor, de complexitatea tehnologiilor avionice şi de o concurenţă nimicitoare.
Pe acest fundal internaţional, România face iarăşi figură aparte prin provincialismul cu care abordează problema direcţiei strategice pentru operatorul său aerian naţional. Buna-credinţă, entuziasmele adoles
