Istoria chirurgiei plastice este de fapt istoria reconstrucţiei nazale. În India, cam prin anul 800 a.Hr. apare prima documentare privind rinoplastia, atribuitã lui Sushruta. Rinoplastia a evoluat ca urmare a practicii mutilãrii prizonierilor de rãzoi, a criminalilor sau a vinovaţilor de adulter. În Egiptul antic exista chiar o colonie a acestor nefericiţi, numitã Rhinocolora. Împãratul Iustinian al II-lea, cunoscut şi ca Iustinian Rhinomatos, a avut nasul tãiat într-o revoltã din anul 695.

Prima rinoplastie din Europa a fost executatã în familia Branca, în secolul al XV-lea. Tehnica a fost popularizatã de Gaspare Tagliacozzi în tratatul “De Chirugia Curtorum per Insitionem”, publicat în 1597. In secolele XVII-XVIII chirurgia plasticã intrã în declin, renãscând tot în India. Se folosea un pliu de piele coborât de pe frunte sau luat de pe braţ. În ciuda evoluţiei rinoplastiei, principiile au rãmas aceleaşi, iar aceastã evoluţie a însemnat şi dezvoltarea chirurgiei plastice.

Mai citeşte:

Ciudãţeniile epocii victoriene

Un loc de promenadă de altădată: Casa Capşa – sau locul în care scriitori îşi dădeau drumul la gură

Care a fost contextul în care s-a dezvoltat refacerea nazalã? Nasul a fost încã de demult considerat un semn al respectului şi al reputaţiei, probabil din cauza poziţiei sale centrale pe faţã. În consecinţã, mulilarea acestui organ echivala cu umilinţa. Originea rinoplastiei îşi datoreazã existenţa obiceiului de a-i pedepsi pe nelegiuiţi prin tãierea nasului, sau folosirea acestei metode pentru a preveni ascensiunea unui anume conducãtor la tron, întrucât trebuia respectat principiul integritãţii corporale.

În Europa Occidentalã tãierea nasului se folosea mai rar, dar distrugerea organului se datora şi bolilor precum lupusul, sifilisul, herpesul sau cancerul. În evaluarea importantei rinoplastiei trebuie luatã in consid