Personal, am impresia că Libanul stă pe un butoi de pulbere. Ieri, la funerariile generalului Wissam al-Hassan, ucis în atentatul de vineri, au avut loc manifestaţii violente.

Mii de oameni au încercat să intre în sediul Guvernului, însă au fost opriţi de poliţie cu focuri de armă trase în aer şi cu gaze lacrimogene. Mulţimea voia demisia ministrului de interne, dar şi să ceară socoteală Siriei pentru actul ucigaş. Liderul opoziţiei ibaneze, Saad Hariri l-a acuzat direct pe preşedinele Siriei, Bashar Al Ashad, de uciderea şeful securităţii, considerat un garant al liniştii libanezilor. La televizor am văzut şi că, în nordul ţării, la Tripoli, aproape de graniţa cu Siria, s-au lansat bombe şi au avut loc lupte de stradă între susţinători ai unor aripi politice. Ultima modă a protestatarilor este arsul cauciucurilor de camioane pe stradă. Se pun trei-patru în mijlocul şoselei şi când acestea se aprind s-a blocat toată circulaţia, iar de aici începe haosul.

O săptămână în Liban. Ziua 1 - Escortaţi prin Beirut

Ziua 2 - Atentat la Beirut

Ziua 3 - Zi de doliu naţional, după atentatul sângeros de vineri

În toată această stare de tensiune, libanezul de rând pretinde însă că-şi vede de treabă. Un coleg de breaslă, de la un ziar din Beirut, văzându-mă că mă uitam siderat la cum manifestanţii rupeau garduri iar poliţia îi lua la bastoane, a venit şi mi-a spus zâmbitor: „Stai liniştit! Astea sunt scene des întâlnite în Liban. Mult zgomot pentru nimic. O să vezi zilele următoare!" Am ridicat nedumerit din umeri şi am zis în gând: „Dacă spui tu, aşa o fi!". Sper să aibă dreptate, întrucât nu mă încearcă dorinţa de a nimeri în vreun conflict stradal.

Spuneam că libanezii îşi văd totuşi de treabă şi chiar aşa e. La câteva străzi de centrul oraşului, pe faleza din Beirut lumea se plimba aseară liniştită. E o zonă pitorească unde vin c