Pentru comunităţile păstoreşti, noaptea de 25 octombrie are însemnătatea pe care o are Revelionul pentru noi. Stâlp de hotar între cele două anotimpuri pastorale, în această zi sunt celebrate moartea şi renaşterea lui Sâmedru, divinitate de origine indo-europeană, protectoare a tagmei păstorilor. În imaginarul popular acesta apare, asemenea lui Sângiorz, purtând cheile vremii la brâu, urmând ca de ziua lui să închidă vara cu o cheie iar cu cealaltă să deschidă iarna.
În această noapte, pe un rug format din mai multe straturi de cetină se înalţă un brad "cât turla besericii de mare", apoi se aprinde ca o torţă spre cer. Bătrânii spun că anul ce vine va fi cu atât mai bogat, cu cât focul se va înălţa mai aproape de cer. Focul este proiecţia Soarelui pe pământ, simbolul sacru al energiei vitale, al inimii, al puterii de zămislire. Este flacăra vieţii, purtător al luminii spirituale. "Hai la focul de Sâmedru!", este mai mult decât un îndemn, este chemarea care spintecă noaptea şi îi obligă pe oameni să împlinească rânduiala. Femeile împart pomeni de sufletul morţilor, copiii aleargă în jurul focului, formând cercuri apotropaice, bărbaţii aruncă tăciuni aprinşi peste grădini, într-o străveche invocare a astrului ce se pregăteşte să intre în iarnă. Vine apoi "Hora lui Sâmedru", dans circular, solar, care deschide marea petrecere prin care oamenii intră în marea iarnă pastorală.
Ceremonia urmează acelaşi scenariu violent al morţii şi renaşterii divinităţii îmbătrânite la sfârşit de an. Astfel, Sâmedru, asemenea Zeului-An, este nemuritor prin regenerare ciclică. Dacă în noaptea de 24 decembrie se arde un butuc în vatră, substitut al lui Crăciun, zeu solar autohton ale cărui moarte şi renaştere sunt sărbătorite în apropierea solstiţiului de iarnă, în noaptea de Sâmedru este incinerat un brad, arborele sacru al românilor, prezent în toate ritualurile de
