Seară. O televiziune de casă. Un studio şi mai de casă. Se simt în largul lor. Au feţele preocupate. Vorbesc apăsat despre viitor. Unul luminat. Se aprobă din priviri la fiecare vorbă. Antonescu îşi aruncă ochii peste cap, revine gânditor. Ponta e optimist. Uşor jovial, ne prevede un an 2019 minunat.
Îmi încalc promisiunea să nu mă mai intereseze politica. Că m-am săturat de ea, de ei! M-am săturat să ajung mereu la aceeaşi concluzie: să plec, naibii, din ţara asta şi să scap de toţi parveniţii şi mincinoşii care se joacă cu viaţa mea! Să spăl mai bine vase printr-o ţară normală, să mă strige pe stradă vreun francez „Ţiganco, cerşetoareo!", dar măcar să nu mă mai umilească ai mei. Îmi încalc, deci, promisiunea şi mă uit la ecran. La cei doi domni serioşi, care vorbesc despre viitorul meu.
„Cred că trebuie să legăm România de Chişinău prin infrastructură". Şi Ponta gesticulează calm, arătându-mi pe degete proiecte din viitor. Antonescu, pierdut cu privirea în zarea studioului, îşi împreunează mâinile la piept. În semn de credinţă. Îşi apleacă ochii, iar îi dă peste cap. Şi mintea îmi rămâne la: „Să legăm România de Chişinău". Dar de ce n-am lega Iaşiul de România? Să ajungem şi noi, proştii ăştia de aici, civilizat, cu maşina, în Transilvania, în Occident? Gata, am terminat cu ţara noastră? Ne dezvoltăm internaţional? Mă revolt în gând.
Ponta continuă. La fel de serios. Mai crede câte ceva. Vorbeşte despre opt centre universitare puternice, alte opt de cultură. Tot din viitor. „Eu cred că, în 2019, dl Antonescu îşi va fi încheiat primul mandat de preşedinte". Apare primul zâmbet, în colţul gurii, uşor superior, pe chipul preşedintelui din viitor. Antonescu îşi face loc în scaun, îşi ţuguie buzele şi iar se uită în zare. „Eu cred că România va asigura în mod demn, în 2019, preşedinţia UE". Sedus de vorbele premierului, Antonescu înfloreşte. Zâmbeşte la
