Ai putea jura că sunt româneşti! Case din lemn, vechi de sute de ani. Deşi nu mai locuieşte nimeni în ele, sunt păstrate şi venerate ca dovezi ale unui trecut fabulos, rătăcit în memoria timpului
Cu degete groase şi tăbăcite scoate o ţigară din pachet şi o aprinde calm. Privirea i se ridică, odată cu primul fum, peste acoperişuri, plutind peste verdele dealurilor, peste vârfurile brazilor şi afundându-se o vreme în albul munţilor, acoperiţi de o pulbere subţire de nea. Toamna e abia la început, nici n-au prins a se îngălbeni frunzele copacilor, dar iarna şi-a trimis deja avangarda în Alpii Dolomiţi. Poate la asta se gândeşte, cu privirea împotmolită pe vârfurile înzăpezite, Cirillo Clara. Aşa cum stă în mijlocul drumului, cu cămaşa în carouri şi pălăria din fetru verde trasă uşor peste ochi, pare nehotărât încotro s-o apuce: în josul drumului, spre biserica înaltă, cu turn, care obturează orizontul, spre castelul măreţ, care străjuieşte capătul de sus al localităţii San Martin de Tor, sau mai bine să intre în pizzeria în faţa căreia pare că s-a înveşnicit trăgând din ţigară. Un ceai fierbinte, cu rom, ar fi numai bun pe o vreme aşa de pâcloasă şi umedă. Dar până să se decidă, i-o luăm înainte. Îi spunem bună ziua, cine suntem şi de unde venim, şi-l rugăm să ne răspundă la o întrebare pentru care am străbătut jumătate din Europa:
- Ştiţi să fi trăit vreodată prin locurile acestea vlahi? Velşi, volci, valaci...
Omul ne priveşte uimit, apoi răspunde de parcă s-ar fi trezit din vis.
- Valaci? Cândva a fost plin de valaci aici. Cât vezi cu ochii, în toate satele astea din munţi.
- Valacii erau ladini?
- Da, erau ladini, dintr-un neam foarte vechi. Există multe văi, păduri şi localităţi care se cheamă Valacia. Şi multe case. În majoritatea satelor de pe Val Bad
