Îl ţinem în viaţă artificial, îl facem să creadă că mai poate fi buricul pămîntului pentru că n-avem chef să ne declarăm eşecul

Coate, unghii, crampoane, contacte grele. Scrîşnet de dinţi. Agonia unei mingi ţopăind către o bară pe care o mîngîie ironic. Pe exterior. Un om se luptă cu o fantomă mai tînără, mai slabă, mai şmecheră. Verdict: schimbare! Mutu iese cu capul în pămînt. Trece de Monsieur Dupont ca de un copac pe care tocmai s-a uşurat un cîine. Fără o privire. Ia un calmant pentru falca tamponată de un bastian şi apoi pleacă. Părăseşte vestiarul înainte de sfîrşitul meciului. Coechipierii nu-l mai găsesc pe Mutu. Nici pe cel dinainte, nici pe cel de acum, nici pe cel visat. La Cannes, un pic mai sus pe continent şi un pic mai devreme în acest an, Marele Premiu a fost al filmului “Amour”. E despre moarte. Despre cum întîmpini nenumitul. Un film pe care îl vom vedea cu toţii pînă la urmă. Pentru Mutu rulează pe toate stadioanele. Dar nimeni nu-l ajută să-l vadă.

Mutu sîntem noi. Cei care îl laudă omorîndu-l, cei care îl mint orbindu-l. E mărgica de aur a unei generaţii care acum filosofează la adăpostul vreunui contract ca o saltea cu apă în Maldive, departe de frustrările pe care le plasăm, ca o ultimă miză înaintea falimentului, pe un singur număr. Mutu e încă pe drum pentru că n-a ajuns nicăieri. Nimeni din acestă generaţie n-a ajuns nicăieri, dar unii au această senzaţie. Mutu n-are nimic în afara unui cor de lăudaci care îl îndepărtează permanent de propriul sine. Omul acesta nu s-a mai întîlnit cu el însuşi de prea multă vreme. E prizonier. Prizonierul pămîntului. Cei mai mulţi, cei ale căror voci contează, îl ţin la piept pentru că nu vor să recunoască rezultatul aspru al unui deceniu de nonperformanţă. Îl păcălim şi ne păcălim, ne agăţăm de el şi el de noi. Pînă cînd alţii îi văd goliciunea. A fost notat cu 3 la ultimul meci. A fost cel