Atât comunismul, cât și fascismul au murit ca forțe politice centrale în societate, ceea ce face să fie mai ușor pentru noi să le percepem drept manifestări politice maniacale. Nucleul analizei lui Vladimir Tismăneanu, inteligentă și judicioasă, constă în răspunsul la tulburătoarea întrebare privind modul în care acestea au fost posibile de la început.

Majoritatea istoricilor și a politologilor din Occident care scriu despre dictaturile to­talitare au fost îndeajuns de norocoși să nu aibă experiența directă a vieții în aces­te regimuri. Vladimir Tis­măneanu nu face parte din această categorie. A crescut în România lui Nicolae Cea­ușescu, unde a susținut cu curaj, în 1980, o dizertație doctorală despre marxismul critic. Este în prezent pro­fesor de politologie com­pa­rată la Universitatea din Ma­ryland. Ceaușescu a mu­rit de mult, executat în gra­bă de propriul popor în 1989. În volumul de față, Tismăneanu reflectă, mai degrabă în calitate de filosof politic decât de is­to­ric, asupra surselor care au generat, în se­colul XX, teribila putere a regimurilor to­talitare de a face atât de mult rău în nu­mele justiției revoluționare și rasiale.

Preocuparea sa principală este exa­­minarea a ceea ce numește „as­pirațiile maximaliste utopice“ formulate de regimurile co­mu­niste și fasciste din Europa pen­tru a încerca să înțeleagă cum a fost po­sibil ca sisteme care au pornit cu agende utopice – revoluție mondială și renaștere națională – să sfârșească prin a construi dis­topii criminale. Există la ora actuală un consens în Vest că acestea au fost „viziuni maniacale“, pentru a folosit formula lui Tismăneanu. Dar atât comunismul, cât și fascismul au murit ca forțe politice cen­trale în societate, ceea face să fie mai ușor pentru noi să le percepem drept ma­ni­festări politice maniacale. Nucleul analizei de față, inteligentă și judicioasă, constă în răspunsul