Programate în plin fuleu al campaniei electorale din România, negocierile Consiliului European de la Bruxelles pe tema bugetului Uniunii Europene pentru 2014-2020 au devenit - nici nu era greu de anticipat! - cea mai importantă temă coflictuală între tabăra prezidenţială şi USL.
Zbaterea politicianistă de la Bucureşti trebuie să fi trecut drept foarte ipocrită la Bruxelles. Pentru că, în timp ce discuţiile avântate vehiculau sume de ordinul a zeci de miliarde de euro, România nu a reuşit să atragă decât mai puţin de 10% din fondurile nerambursabile alocate pentru intervalul 2007-2013.
Până la urmă, dincolo de justa poziţie în chestiuni de principiu ce au la bază tratatele semnate de ţara noastră, marea vulnerabilitate a României în cadrul negocierilor ţinea tocmai de proasta absorbţie a fondurilor europene, capitol la care stăm cel mai prost dintre toate statele membre. Atât de prost, încât o propunere de algoritm a preşedintelui Comisiei, Herman Van Rompuy, privind diminuarea alocărilor către statele care au tras cel mai greu banii europeni, a ajuns să discrimineze doar România! În schimb, Polonia se pregătea pentru Bruxelles din postura de vedetă a atragerii de fonduri europene. 68 de miliarde de euro au fost destinaţi Poloniei pentru exerciţiul bugetar 2007-2013, cea mai mare sumă acordată vreodată unui stat UE! - şi nici un cent nu a rămas necheltuit... Cum se face ca două ţări atât de asemănătoare în multe privinţe, în contextul macro-european, să se afle la cei doi poli ai performanţei în cheltuirea banilor europeni?
Succesul Poloniei, care se traduce, printre altele, în 600 de kilometri de autostrăzi şi căi ferate şi în evitarea crizei economice prin investiţii făcute cu "bani uşori”, de la UE, şi nu pe datorii făcute la FMI, are la bază trei elemente-cheie: - descentralizarea statului prin formarea de regiuni puternic
