Pe 17 octombrie 2012, Arena Naţională a fost scena unui ritual de trecere: îngroparea tradiţiei ultimului partid istoric şi primirea PNL într-un PSD mai mare numit USL.

Intrarea în campania electorală s-a făcut în forţă. Înţelegem din discursul lui Crin Antonescu de pe Arena Naţională că aceas­ta a şi fost intenţia USL: „o mişcare de forţă“. „Forţa raţiunii“ era sloganul prezent pe afi­şele PNL din 1990. „Forţa lip­sei de raţiune“ ar putea fi sloganul din 2012. Dar nu se va întâmpla asta pentru că PNL nu mai are afişe cu siglă proprie, PNL pare a fi căzut definitiv în braţele largi ale PSD. Demonstrația de forţă de pe stadion este bomboana de pe o colivă pre­gătită de mai mult timp.

Nu vorbesc aici despre o alianţă politică sau guvernamentală, calitatea unor can­di­daţi comuni sau adoptarea lui George Be­cali. Nu este vorba despre toate acestea, pentru că PNL în istoria lui postcomunistă le cam făcuse deja pe toate. E momentul să ne reamintim succesiunea de mici tră­dări de sine sau ale altora. De la gesturile stranii ale lui Câmpeanu din 1992 până la ruperea CDR, de la epurarea unor foşti şefi de partid care contribuiseră decisiv la reunificarea partidului până la ruperea Alianţei D.A. (ce recidivă semnificativă!) şi, mai ales, promovarea unor politici po­pu­liste, cum a fost creşterea pensiilor din 2007-2008 şi creşterea numărului de bu­getari în aceeaşi perioadă. Când Mariana Câmpeanu ajungea una dintre principalele voci şi unul dintre principalii miniştri ai liberalilor, devenea deja imposibil să dis­tingi între PNL şi partea cea mai socialist-iliesciană a PSD.

Există însă o diferenţă majoră în­tre toţi aceşti paşi pe lângă drum şi ce se întâmplă de când PNL gu­vernează alături de PSD. În 2012, chiar drumul, identitatea PNL, tra­diţia renăscută cu greu în 1990 nu se mai văd. Toţi paşii greşiţi se manifestau în cadrul unei tradiţii. Ignorat