Păcat că nu trăim vremuri mai destinse. Cu siguranță că Măștile lui M.I., dialogul lui Gabriel Liiceanu cu Mircea Ivănescu, ar fi fost citit în cu totul altă stare de spirit. Ar fi trecut fără echivoc drept ceea ce este: un prețios autoportret schițat cu mâna altuia, în mare grabă, când mosorul vieții se învârtea deja tot mai repede pentru poet. Ce-a ieșit a devenit misiune deopotrivă flatantă și stingheritoare pentru oaspetele neașteptat, Gabriel Liiceanu.
Bănuia Liiceanu că era loc de mărturisiri? Că erau practic ultimele? Avea într-adevăr ceva anume de transmis Mircea Ivănescu? Cel care întreabă ne dă de înțeles că da.
Care să fie mesajul? Să-l căutăm în fascinantul joc de-a șoarecele și pisica, din care scapă nevătămată mereu tocmai năclăita istorie? În rafinatele diluări ludice ale ideii de compromis moral, din discuțiile despre anii comunismului? În fibra biografică tragică a poeziei lui M.I., ascunsă prin enorme ingeniozități? Sau în încăpățânata luare peste picior a propriului talent? Toate la un loc. Măștile lui M.I. este, însă, înainte de toate un mesaj de mare simpatie pentru arțăgoasa asta de viață, de mare părere de rău că a ieșit așa până la urmă, dar și de mare generozitate, prin presupunerea că am fi la fel de inteligenți ca el ca să pricepem unde bate jocul, condus clar, cu voia amândurora, de poetul-înaintea-morții.
M. Ivănescu a trăit în deghizamentul încăpățânat al extremei modestii, dar ea – paradox scontat? – l-a trădat și a devenit repede celebră. Nu până la a i se pune pe muzică versurile (cazul Păunescu), nu până la a produce schisme și confruntări reierarhizatoare (cazul Gellu Naum), nici până la forma extremă a pelerinajului adulator (oarecum cazul Nichita Stănescu), dar totuși până acolo unde putea fi confundat cu... C. Noica. Unde se va fi făcut legătura între cei doi?
Temeinic din fire, Liiceanu vrea să înțe
