Inechitatea socială se adâncește în întreaga lume. Singura speranță stă într-o politică radicală de centru - să-i spunem progresism autentic.

Până la finalul secolului al XIX-lea, prima eră a globalizării și un val fără precedent de invenții transformaseră radical economia globală. Acești ani, cunoscuți ca „epoca de aur“ a Occidentului, au rămas însă celebri și pentru inegalitățile sociale strigătoare la cer, pentru baronii americani ai cauciucului și aristocrații „Downtown Abbey“, care acumulaseră averi imense și se întreceau în cheltuieli inutile pentru a-și demonstra statutul social. Discrepanțele tot mai mari dintre săraci și bogați (dar și teama de o eventuală revoluție socialistă) au stat la baza unui lanț de reforme pozitive, de la măsurile antimonopol luate de Theodore Roosevelt la bugetul popular al lui Lloyd George. Guvernele începeau să promoveze competiția și taxarea progresivă; în paralel, apăreau primele semne ale conceptului de securitate socială. Obiectivul acestei „ere progresiste“, așa cum au denumit-o americanii, era de a clădi o societate mai echitabilă, care, în același timp, să nu excludă filonul antreprenorial.

Actualul sistem politic are nevoie de o revoluție similară - de un val de măsuri care să diminueze nedreptățile sociale fără a lovi și în dezvoltarea economică. Dar cum pot fi împăcate cele două? Discursul politic modern încearcă de ceva timp să găsească un răspuns la această dilemă. Până acum, însă, în van. Este relevant aici exemplul campaniei electorale din SUA, unde stânga îl arată cu degetul pe Mitt Romney ca „noul baron al cauciucului“, iar dreapta îl ironizează pe Barack Obama că ar face pe „luptătorul de clasă“. În Europa, unele guverne au cedat pur și simplu presiunii mulțimilor - vezi propunerea lui François Hollande privind impozitarea marilor averi cu 75%. În țările emergente, în schimb, liderii p