Cineastul italian, autor al capodoperei „Gomorra", şi-a dorit să facă o comedie - „Reality", premiată la rândul ei cu Marele Premiu la Cannes - pentru a scăpa de permanenta asociere cu problematica Mafiei

Aparent, regizorul italian Matteo Garrone - prezent la Bucureşti în aceste zile, invitat de Cristian Mungiu personal pentru festivalul pe care-l organizează, „Les Filmes de Cannes a Bucarest", ajuns la a treia ediţie - este un om modest şi şters, pe lângă care, cu siguranţă, dacă nu eşti avertizat, ai trece fără să-i acorzi atenţie. Câteva minute de conversaţie te fac, însă, să-ţi dai seama că această postură a „omului fără însuşiri" este doar o mască. Avem de-a face cu unul dintre cei mai înzestraţi şi mai de viitor cineaşti europeni, autor al uneia dintre capodoperele cinematografice ale primului deceniu al secolului: „Gomorra" (2008, distins în acel an cu Marele Premiu pe Croazetă), cel considerat responsabil - alături de Paolo Sorrentino - de revigorarea cinemaului italian.

„Adevărul": Ştiu că iniţial aţi activat ca pictor, timp de nouă ani. Ce v-a determinat să faceţi pasul spre cinema, care a fost declicul?

Matteo Garrone: Am făcut o şcoală artistică, apoi am început să lucrez în cinema ca asistent de cameră. Apoi m-am întors la pictură, timp de cinci ani. La vârsta de 25 de ani, am încercat să fac un scurtmetraj, într-o formulă foarte restrânsă, eram doar trei tipi. Doar aşa, de amorul artei. De fapt, ce s-a întâmplat: modul meu de a picta era foarte narativ, era, de fapt, punctul slab al picturii mele. Aş zice că, pictând, am spus, ani întregi, poveşti într-o singură ramă, un singur cadru. Apoi, cu filmul, am început să spun poveşti în 24 de cadre pe secundă.

„NU VREAU SĂ PAR PREA INTELECTUAL"

Credeţi că cinemaul este mai mult o artă vizuală sau un spectacol popular?

Ambele, în egală măsură. Un show popular, sigur; foarte