Unii spun că este cea mai sumbră lună din an. Luna depresiilor şi a "plumbului” lui Bacovia. Alţii adoră priveliştile cotropite de brume şi ceaţă, care le dau o stare de pace şi linişte sufletească. Dumneavoastră în ce categorie vă încadraţi? Astăzi publicăm răspunsul unor scriitori, colaboratori apropiaţi ai revistei. În numerele următoare, aşteptăm mărturiile cititorilor
Sorin Preda
Iubirea cea de pe urmă
Îmi place noiembrie şi nu ştiu de ce. Poate pentru că e o lună profund nedreptăţită. O lună pe care nimeni nu şi-o revendică şi nimeni nu vrea să ştie de ea. Pentru mine, noiembrie are miros de gutuie încă necoaptă. E mereu în urmă cu un pas. E ca mine: veşnic întârziat - la ore, la întâlniri, la mai toate sindrofiile majore ale vieţii. Înfrigurat, retoric şi parţial vetust, noiembrie este iubirea mea cea de pe urmă. Iubire de domn tomnatec şi pretins matur. Iubire vag ruşinată, dar plină de efluvii şi ultime energii solare, asemenea merelor lăsate pe vremuri în pom de bunicii mei, până dincolo de Sfântul Nicolae şi primul îngheţ, în chip de ofrandă la "pomul vieţii”, pomul Alungării din Rai, cu globurile lui vegetale, pline de ispite şi culori heliotrope - ispite dulci, rotunde, ferme şi intens aromate. Ispite imposibil de refuzat.
Uneori, noiembrie îmi pare profund contradictoriu. E luna în care s-a născut fiica mea, Violeta, şi mi s-au publicat aproape toate cărţile - cea din urmă fiind şi cea mai dragă, Moromeţii - ultimul capitol. E luna marilor mele porniri şi elanuri creatoare, dar şi luna în care simt că mi-am pierdut cei mai buni prieteni: Mircea Nedelciu, Mariana Marin, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Constantin Stan. E o lună bună pentru scris, dar la fel de bună, din păcate, şi pentru moarte.
În noiembrie, se scurtează toate: drumurile, agitaţia, lumina, căldura solară şi, în general, orice plan seri
