Uneori e nevoie doar sa sedem, pur si simplu. De abia din acest punct incep lucrurile serioase. Cine nu stie sa faca asta la timpul potrivit nu da randament. Si rateaza una din placerile vietii. Care nu sunt chiar atat de multe incat sa ne permitem sa le ocolim, din obtuzitate, din prejudecata. Afara, pe dealul in varful caruia locuiesc de cateva luni, ceata-i, ca intr-un cantec de-al lui Andries, lipita nu doar de drum, ci de toate cele. Ma uit pe fereastra si ma simt ca o musca picata in lapte sau ca un soricel care a nimerit in branza si nu mai vede nimic in afara de peretii gaurii in care si-a facut culcus. Tot ce simt acum este un mare disconfort la gandul oricarei obligatii care m-ar face sa ies din camera si sa fac ceva. Ma uit cu spaima cand suna telefonul si ma bucur ca e doar un amic, pe care il pot expedia, promitandu-i ca am sa fac ce ma roga, dar nu azi. In astfel de momente ma tarai ca un motan pana jos, in birou, caut cu gesturi lente Oblomov si recitesc, intelegator, cateva pagini. E foarte liniste in jurul meu: copilul a fost expediat, dis-de-dimineata, la gradinita, sotia e la serviciu, eu am planificate cateva ceasuri de lucru (curand am de predat un cartoi la o editura). Doar ca nimic altceva nu-mi da ghes decat ipostaza de a zacea in pat, citind o carte. Pentru cei mai multi, asta e semn clar ca nu ai nimic altceva (mai bun, cum altfel?) de facut. Si totusi, trag de timp, aman, dar degeaba; un gand antipatic tot nu ma lasa-n ale mele: trebuie sa-mi scriu articolul pentru „Ziarul de Iasi". Cu toate astea, mi-e lene. Si doar cine nu munceste pe branci nu stie cat de bine, cat de necesar e sa-ti fie, din cand in cand, lene. E ilegal, ilicit, imoral? Rusinos? N-as crede... Dar datoria m-a scos, cu greu, din placuta stare si m-a facut sa-mi dau cu parerea, in articolul de fata, despre singurul lucru la care ma pricep in acest nefast si neinspirat mome