Virginia Zeani, care a împlinit duminică 87 de ani, povesteşte cum a părăsit România în 1947 şi cum a devenit prim-solistă a Operei din Roma. Soprana este cea care l-a descoperit pe Luciano Pavarotti, „un tânăr înalt şi firav".

Când am sunat-o pe Virginia Zeani, una dintre cele mai cunoscute soprane ale secolului XX, pentru acest interviu, în America era ora 10 dimineaţa. Abia se trezise şi-şi bea cafeaua în casa din Florida. De când e văduvă, iar fiul său s-a căsătorit şi s-a stabilit în Italia, trăieşte singură pe coasta însorită a Atlanticului, alături de câinele de companie, un bichon frise de culoare albă. A fost colegă de generaţie cu Maria Callas şi are un destin de film. În 2009, Sever Voinescu i-a dedicat o carte: „Canta che ti passa"/„Cântă, că-ţi trece!". La 87 de ani, Virginia Zeani îşi ascunde cochet înţelepciunea anilor sub un ton adolescentin: „Trebuie să ştim să ne manevrăm singuri destinul, fără a simţi pedeapsa care ne aşteaptă după moarte. Să ştim să iubim şi să avem milă. Viaţa nu e numai a noastră, ci şi a persoanelor din jur care ne iubesc", spune, şi râde des -„la cât am plâns în viaţă". De-a lungul celor peste 30 de ani de carieră a cântat mai bine de 70 de roluri şi n-a anulat decât două reprezentații.

Citeam în cartea scrisă de Sever Voinescu că în fiecare dimineaţă vă beţi cafeaua pe marginea piscinei.

Să ştiţi că mai schimb ritualul. În viaţă trebuie să te reînnoieşti. Frumos este şi când apune soarele. Privesc cerul şi am impresia că viaţa este eternă. Mă gândesc: „Trebuie că acum sunt în Purgatoriu şi am să ajung şi-n Rai, sper, cât mai târziu!". (Râde)

Vi s-a povestit că la naştere urlaţi atât de tare încât moaşa v-a dat să mâncaţi nişte zahăr pe care presărase câţiva stropi de cafea. Credeţi că de atunci vă place cafeaua?

Important este că am supravieţuit acestui gust incredibil! (Râde) A fost riscant pentr