Mai întîi, reapariția politicii de clasă nu e rezultatul unei dezvoltări istorice. Nimic nu justifică rebeliunea declanșată în prelungirea unei epoci de mare succes. Adevărat, criza declanșată în 2008 a lovit puternic poziția economică a părinților și obișnuințele de viață ale fiilor. Însă acest șoc, survenit după 60 de ani de prosperitate, nu poate fi pus tocmai în seama sistemului care a creat o întreagă epocă isotrică de dezvoltare.

În acest punct, protestatarii anti-capitaliști sînt perfect anti-logici, acuzînd capitalismul, la capătul a 60 de ani de succes capitalist. Singurul sistem de organizare economică generator de prosperitate nu poate fi pus în boxă, cu atît mai puțin în numele ideii socialiste. Nici o economie organizată pe principii socialiste nu a generat dezvoltare. S-a vorbit, de altfel, prea puțin despre palmaresul socialismului în epoca post-comunistă și, mai ales, în variantele sale occidentale.

Adevărul ignorat al regimurile social-democrate sau de centru-stînga din statele occidentale spune că economia a rămas invariabil la parametrii capitaliști. Fiscalitatea s-a apropiat de criteriile socialiste ale redistribuirii dar piața, prețurile și porpietatea au rămas pur capitaliste. Prin urmare, succesul economic al socialismului, pe care pariază protestatarii anti-capitaliști, e o legendă. Mai precis, o legendă ideeologică, o fixație care are succes în ciuda oricărui argument.

Socialismul nu a generat dezvoltare economică nici în vest, nici în est. Socialismul a produs, fără oprire, situații de criză și, din acest punct de vedere, se poate conchide că socialismul e totuna cu starea de criză permanentă. De unde, atunci, rezistența acestei idei care e influentă pînă și după aparenta victorie postbelică a capitalismului? Răspunsul a venit mereu pe căi greșite. S-a vorbit de forța agitatorică ieșită din comun a s