Bunicul meu Şandor este eroul familiei noastre. El este cel care a luat poza lui Stalin din clasa în care era învăţător şi a înfipt-o în gard, în faţa unei audienţe stupefiate, exact de ziua tătucii. Pe cînd Stalin mai era bine mersi în viaţă. El este cel care a făcut tura închisorilor ardelene, de unde era „eliberat“ temporar pentru că agita prea mult oamenii în celule, spunîndu-le că vor veni americanii. Să ne salveze de comunism. Şandor a ajuns să fie atît de sistematic bătut cu săculeţi de nisip pe toată întinderea corpului, că pînă la urmă a murit. În libertate, lăsat să moară în braţele soţiei şi în faţa ochilor inocenţi ai mamei mele, care pe atunci avea 7 ani.

Un an mai tîrziu, bunica mea Margareta avea să moară de inimă rea, lăsînd în urmă doi copii pe mîna unor autorităţi comuniste iritate de insistenţa învăţătorului Şandor de a face pe eroul. Moment în care un alt erou al familiei noastre, mai puţin spectaculos, dar mult mai responsabil, a intrat pe scenă, unchiul Daniil, cel pe care eu l-am cunoscut ca bunic şi care a insistat pe lîngă Ghe.Ghe. Dej să-i adopte el pe cei doi nepoţi orfani (pe mama mea şi pe fratele ei). Daniil a obţinut o audienţă la tovarăş şi şi-a depus carnetul de partid în faţa lui Dej, spunînd că pentru el cei doi copii contează mai mult decît apartenenţa de partid. A obţinut adopţia celor doi nepoţi, hărăziţi altcumva cine ştie cărui orfelinat comunist, şi nu şi-a mai reclamat niciodată identitatea de membru de partid. Bunicul Daniil a fost tot învăţător, bun prieten al bunicului Şandor.

În al treilea episod, mulţi ani mai tîrziu, eu m-am născut într-o casă în care mi-am auzit toată viaţa mama bombănind că „nu mai avem nevoie de eroi“. O mamă paralizată de impulsivităţi, de reacţiile de contestare a autorităţii. Cu mama, avînd 18 ani, am făcut la braţ Revoluţia din Timişoara, în 1989. Atît de terorizată era că aş putea