Eroul e o construcţie. O interpretare. E şi o tradiţie. E obiect al dorinţei. O iluzie retrospectivă. Nu ştiu dacă literatura română mai are sau nu eroi după 1989. Pentru că intrăm într-o discuţie fără ieşire: ce-i eroul romantic, eroul clasic, eroul modern. Sau postmodern, chiar. Cît de mic pare acesta din urmă, cît de bicisnic, dar (poate) cît de autentic este el faţă de vreun Zorro de demult. Ştia Zorro că e erou? Ştia contele de Monte Cristo că e un erou? Poţi fi erou à ton insu? Iată prea multe întrebări şi hai, frate, mă plictiseşti, trec mai departe.

Bine. Ar trebui să spun că vremurile noastre hiperconsumeristice, aseptice, individualiste, ecologiste, morale (cît de morale, Doamne – vezi textul lui Constantin Vică despre Facebook din Dilemateca nr. 76, septembrie 2012), eroul, dacă mai există, îşi ţine capul la cutie. Un nene care vorbeşte foarte sugestiv despre schimbarea de ethos petrecută la începutul acestor timpuri noi este Irving Howe. O să cităm şi o mostră de expresie a imaginarului eroic după, ca să vedem dacă am pierdut ceva.

Unul dintre articolele memorabile pe care le-am citit prima oară cînd am ajuns într-o bibliotecă străină a fost cel pe care Irving Howe îl publică în Critical Inquiry, în 1959, sub titlul Mass Society and Postmodernist Fiction. Nu mai ţin minte concluzia, dar totul se află în pilda asta: să presupunem, zice Howe, că Raskolnikov se trezeşte într-o dimineaţă şi primeşte o scrisoare care-l anunţă că a cîştigat o bursă Guggenheim (cu burse de-astea îşi scriu şi alde Howe articolele despre postmodernism, de altfel). Bun. Omul are de făcut pregătiri, de completat formulare, de elaborat proiecte. Nu prea mai are timp să se gîndească la crima pe care personajul lui Dostoievski o comite în romanul din 1866. Aliona Ivanov ar fi scăpat, opinează Howe, dacă Rodion ar fi primit o bursă; tînărul ar fi antipatizat-o în continua