Criza financiară globală, pentru care nimeni nu pare să găsească soluţii "ortodoxe", a mărit semnificativ atenţia de care se bucură aurul, atât pe pieţele internaţionale cât şi la nivelul populaţiei.
Cei care aleg să-şi plaseze o parte a avuţiei în aur nu mai caută neapărat câştigul speculativ imediat, ci conservarea puterii de cumpărare şi o ancoră în tsunami-ul de hârtie creat de băncile centrale. În aces-te condiţii, rezervele naţionale de aur reprezintă un factor de stabilitate şi stabilizare deosebit de important.
Dar cât aur mai au, de fapt, băncile centrale? Când spunem "aur" ne referim la stocurile fizice şi nu la chitanţele lăsate în depozitele lor drept confirmare a unor tranzacţii prin care metalul preţios a fost închiriat unor mari bănci globale, atunci când preţul aurului era cu mult sub cel de astăzi.
O dezbatere intensă a început în presa germană zilele trecute, în urma publicării concluziilor unui raport al Curţii Federale a Auditorilor. În raport se arată că "Banca centrală a Germaniei nu a supervizat adecvat rezervele de aur ale ţării", după cum scrie Associated Press.
Supervizarea inadecvată nu des-crie nici pe departe ce a făcut, sau mai bine zis ce nu a făcut, Bundes-bank. "Lingourile de aur nu au fost niciodată inspectate fizic de către Bundesbank sau de către auditori independenţi pentru a verifica autenticitatea şi greutatea lor", se arată în raportul Curţii Federale a Auditorilor, care mai precizează că "se utilizează doar confirmările scrise din partea depozitarilor".
Bloomberg scrie că "Bundesbank nu este de acord cu recomandările Curţii de Audit, conform cărora banca centrală trebuie să verifice depozitele externe de aur", deoarece "băncile centrale care deţin aurul Germaniei îl verifică anual şi nu există dubii privind integritatea, reputaţia şi siguranţa acestor depozite externe".
Poate că afirmaţii
