N-aş putea băga mîna în foc că unul dintre cei trei autori ai satirei antişaizeciste din 1992, Ghici cine trage în tine? de Max Torpedo, ar fi fost Alexandru Muşina (ceilalţi doi fiind, desigur, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu). N-aş putea băga mîna în foc nici că Jolán Benedek (cu romanul ei din 1996, Sufleţelul Justinei) ar fi, cum cred unii, Muşina tout craché. Şi nici nu l-aş crede, pînă la capăt, pe profesorul de creative writing de la Braşov (singurul, după ştiinţa mea, la noi, cu rezultate reale) cînd pune blocajele scriitoriceşti pe seama conformismului, deşi pot să-l înţeleg foarte bine atunci cînd scrie: „...simt nevoia să mă retrag, să fug undeva, să adopt, dacă nu se poate altfel, un heteronim. E groaznic ceea ce simt şi văd, ceea ce-ar trebui să scriu. Dar nu vreau să-i sperii pe cei din jurul meu. Sînt un biet om care vrea să fie iubit, înţeles, stimat. Dar, în acelaşi timp, sînt vînător. Presiunea conformistă e teribilă, fiindcă nu e una depărtată, socială (gen cenzură), ci una imediată, amicală, familială...“
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Pot să bag mîna în foc însă pentru ceva: dacă Alexandru Muşina ar fi vrut să facă, în Nepotul lui Dracula, un „roman de divertisment“, cum s-a spus, atunci ar fi scris, fără îndoială, unul care-ar fi bătut nu doar apocalipsele mayaşe ale sfîrşitului de an 2012, nu doar danbrownismele şi coelhoismele pieţei străine de carte, ci şi tenacele producţii energetice şi ozn-iste din Bucegi sau noile revelaţii ale dacomanilor de profesie. Dacă lui Alexandru Muşina i-ar fi dat prin cap să scrie doar o „satiră universitară“ (gen David Lodge), ar fi făcut o satiră atît de demenţială (şi cu toate cărţile, acelea din Scrisorile unui fazan, pe masă) încît toate Literele din ţară s-ar fi comasat şi apoi ar fi implodat de jenă şi neputinţă... Iar dacă ar fi vrut să n
