● The xx, Coexist, Young Turks, 2012
În august 2009, lucrurile stăteau astfel: tot ceea ce numisem indie pînă atunci se topea uşor-uşor într-o pastă în care cocoşeala şi melancolia, două dintre invariabilele care i-au determinat şi condiţionat itinerariul, nu mai reuşeau să spună mare lucru într-un peisaj eliberat din ce în ce mai mult de imperativele canalelor oficiale de diseminare. Trupele de pop alternativ (nu găsesc un termen mai potrivit) înarmate cu chitări îşi cam epuizaseră discursul şi acum asistau neputincioase la agonia unui gen care, timp de un deceniu şi jumătate, îşi tăiase partea leului în preferinţele unui anumit tip de consumator de muzică. Cu siguranţă şi din acest motiv primul album al grupului londonez The xx a însemnat atît de mult în anul acela, în care Animal Collective şi al lor de altfel excelent Merriweather Post Pavilion setau, cu o unanimitate înfricoşătoare, standardele muzicale ale noii ere sonore indie.
DE ACELASI AUTOR Melodii, melodii Pop tabloid Amintiri din epoca de azi După douăzeci de ani Pe xx, britanicii erau tot ceea ce nu putea/intenţiona să fie formaţia lui Panda Bear: minimalişti – în siajul unei trupe pe care sfîrşitul anilor ’70 o scosese la suprafaţă de niciunde, Young Marble Giants, melodici în cel mai frust mod cu putinţă, distanţi & accesibili în acelaşi timp, nocturni, intimişti, romantici şi sexy. Fără a produce vreo revoluţie sîngeroasă în muzică, acel album devenea soundtrack-ul unui moment special din istoria recentă a muzicii, împărţindu-se democratic între difuzoarele H&M-ului, preferinţele juraţilor care acordă onorabilul Mercury Music Prize, shuffle-ul iPod-urilor hipsterilor, coloanele sonore ale noilor seriale TV sau ale spoturilor comerciale şi orfanii indie-ului nouăzecisto-douămiist. Cumva, The xx reuşea să şteargă jumătate din tuşul ştampilei pe care criticul englez Simon Reynolds o apl