Dacă cumva i-aţi făcut autorului acestui rînduri onoarea de a-i citi vreunul dintre articolele apărute pînă acum la „Oameni şi etichete“, atunci ştiţi că în această rubrică e vorba despre branduri personale, altfel spus, despre modul cum personaje cu diferite grade de notorietate îşi optimizează sau, dimpotrivă, îşi subminează propria carieră, prin prestaţia socială. Interesant e faptul că, de la un punct încolo, scena publică românească creează, într-un fel, impresia unei lumi închise, în care numărul indivizilor care merită examinaţi e relativ restrîns.

E drept că, de la o vreme, a început să se spună tot mai des „cutare este un brand“, dar exprimarea este improprie şi îl înlocuieşte pe mai puţin snobul „cutare este cineva“. Notorietatea simplă nu dă automat statutul de brand, fiindcă acesta nu poate avea decît sensul unei imagini care produce valoare, în primul rînd materială, împreună cu produsul (în cazul de faţă, om) căruia îi este asociat. În sensul în care a început să se vorbească despre el în anii ’90, la Tom Peters, brandul personal este pe undeva opus celebrităţii pure şi simple, fiindcă aceasta se obţine oarecum de la sine, odată cu succesul artistic, sportiv, politic ş.a.m.d. Experţii în branding personal teoretizează în schimb construcţiile de reputaţie din zona unor profesii şi ocupaţii mai puţin vizibile, de la avocatură şi medicină la top management, în general.

DE ACELASI AUTOR Ministrele şi pompa Brandul Moş Crăciun Probleme de imagine - Antonescu, Băsescu, Diaconescu, Ponta Patria ca baby sitter, de 1 Decembrie Or, aici lucrurile sînt destul de clare. România este ţara cărţilor de vizită, a adreselor de e-mail şi a CV-urilor fistichii, inovatoare în sensul rău al cuvîntului. Motivele ţin, desigur, de o lipsă generală de simţ practic şi de orientare către eficienţă, care duce şi la atribute profesionale intrinseci mai reduse, şi