Mall-ul din Vitan este deja… istoric. Deschis în 1999, e, din cîte ştiu, primul din Bucureşti. Pentru mine a fost (şi încă mai este) simbolul consumismului postrevoluţionar de la noi. Cînd s-a deschis, am dat năvală, împreună cu mulţi alţi concetăţeni, să văd ce-i cu acest bizar stabiliment. Care pe atunci mi se părea uriaş şi cît se poate de novator. Ca să nu mai vorbesc de partea de cinema, principala mea destinaţie acolo de altfel, care, în comparaţie cu minusculele cinematografe de cartier, era un… paradis. Unul destul de contestat, la momentul respectiv, din diverse cauze, care mai de care mai cîrcotaşe, precum: sunetul prea tare şi din prea multe părţi; preţul prea mare al biletelor şi al consumaţiei de la bufet.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Şi totuşi, nu mă puteam abţine să nu remarc, în aceeaşi indecent de comodă sală de cinema, alte cîteva bizarerii… pozitive: gaura, rotundă şi neagră, de lîngă scaun, unde puteai să-ţi pui paharul. Pahar pe care-l puteai cumpăra nu de la cofetăria din zonă, sub formă de sticlă, ca pe vremuri (asta în cazul în care aveai sticlă la schimb), ci chiar de la bufetul propriu (!) al cinema-ului. Sau faptul că pe bilete scria „dreapta“ sau „stînga“ în dreptul locurilor, indicaţii misterioase pe care le-am înţeles mult mai tîrziu, după îndelungate ciondăneli cu vecinii de rînd.
Toate astea au fost cîndva, pe la începutul anilor 2000, în copilăria… mică a copilului meu, pe cînd mergeam aproape zilnic la mall Vitan. Da, ştiu, citisem şi eu în studiile de cultură populară – mall-ul era, din diverse perspective, un loc al pierzaniei, care imita şi reconstruia protector şi restrictiv realitatea de afară. Un loc kitsch, un soi de Disneyland al shopping-ului amestecat cu fast food-ul şi cinema-ul. Pe scurt, un surogat de realitate nu prea elevat şi eli
