Daca a cam sfeclit-o cu licitatia, in schimb, Dan Diaconescu tine steagul sus la politica, unde a descoperit doctrina care cade ca un pansament pe rana deschisa a alegatorilor: noi, contra tuturor. Mai precis, eu contra intregii lumi.
Sarabanda mandatelor
Contra tuturor este exact ce simt in sufletul lor tot felul de frustrati, carora partidele, in loc sa-si bata capul atat cat sa aiba ei macar un cartof pe masa, le servesc numai referedum la tava, uniuni cu spanac si aliante natur, ca sa creada omul ca s-a schimbat ceva, in momentul cand ii este mai clar ca oricand ca, oricum ar intoarce-o, farfuria ramane tot goala.
Caci ce schimbare este asta, cand ii dai iluzia omului ca are de ales, iar candidatii sunt tot aceiasi, care s-au mai infruptat si pana acuma din plin cu vreo patru mandate si tocmai il asteapta pe al cincinea, consectiv?
Putinele prospaturi vizibile pe esichier sunt cele cateva tinere sperante, la care nu s-a asteptat nimeni: Becali, Prigoana si neprihanitul Ciorbea.
Nu zice nimeni ca niste oameni merituosi n-ar trebui sa stea in scaunul lor de parlamentar pana la adanci batranete, dar e greu sa dovedesti meritele, cata vreme de doua decenii sondajele scot in funtea increderii numai biserica si armata, iar parlamentul apare mereu la coada.
Traiasca ai nostri!
Nu vreau sa dau exemple, pentru ca ii respect si pe domnul Ghise, din politete, si pe Crin Antonescu, din amabilitate, si pe vesnicul Hrebenciuc, ca si pe ceilalti doi, plus multi altii, inclusiv cei care s-au zbatut de mama focului sa intre in parlament si, odata intrati, s-au zbatut sa iasa pe hol, boicotand lucrarile, in interesul partidului, nu al alegatorilor.
De altfel, unii din ei nici n-au fost alesi, trecand de pe locul doi sau trei direct pe locul unu, printr-o smecherie numita cand redistribuir
