Eminescu spunea că: „ Atunci când ascult muzică de fanfară, mă găndesc la istorie”. Astăzi, săvârşim un act de mare împietate, dacă îndrăznim să ne gîndim la istoria neamului, la drapelul de luptă al armatei şi la eroii noştri.

Să arătăm, totuşi, că armata reprezintă un factor de putere în oricare dintre statele lumii moderne. Aceasta se află în relaţie cu puterea, răspunzând comandamentelor politice ale timpului. Potrivit unui principiu democratic, armata se subordonează puterii civile şi se supune controlului acesteia.

Cea dintâi „ieşire modernă la rampă” a Oştirii a fost Revoluţia de la 1848, moment istoric important în care o serie de tineri şcoliţi ai vremii, dimpreună cu tineri ofiţeri, s-au folosit de ideea naţională şi au răsturnat vechile structuri statale, proiectând naşterea Principatelor Unite Române sub un singur domnitor-Al. I. Cuza. În februarie 1866, armata, la îndemnul politicienilor, a contribuit la detronarea domnitorului Al. I. Cuza. Pe atunci, primul maior din istoria armatei, D. Lecca, a fost numit ministru de război, iar prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen – Domnitor al Principatelor Române.

În „Rezbelul Oriental” (1877-1878), armata a trecut prin adevăratul ei botez de foc: Independenţa României şi câştigarea Dobrogei, aceste acte istorice, fiind opera clasei politice şi a armatei.

Unul dintre cele mai tragice evenimente în care a fost implicată armata a fost participarea ei cu forţe masive la înăbuşirea răscoalei din 1907. Rezultatul acţiunilor militare s-a soldat cu peste 8 000 de morţi şi răniţi din rândul răsculaţilor. Aflat în fruntea Ministerului de Război, generalul Averescu, mareşalul de mai târziu, din ordinul lui Carol I, Regele României, şi cu acordul guvernului, s-a restabilit ordinea în ţară, evitându-se o intervenţie militară străină. Nici generalul Averescu şi niciun alt ofiţer sau subofiţer din