Greu cu eroii la un popor care, indiferent ce ar zice naţionaliştii aprigi, se caracterizează mai degrabă prin băşcălie şi care se închină la figura zeificată a lui Eminescu, dar îl nemureşte în viaţa de toate zilele pe I.L. Caragiale. Încerc să îmi imaginez un Superman român şi mă pufneşte rîsul; dar, e drept, Superman era un supererou şi poate că n-ar trebui să ridic ştacheta atît de sus. Şi nici să sar aşa, cu perfidie, de la realitate la ficţiune.

Mă gîndesc însă la miturile fondatoare şi la marile personaje ale istoriei autohtone şi îmi dau seama că le-am deconstruit atît de mult, încît nu-l pot vedea pe Ştefan cel Mare şi Sfînt decît ca pe un conducător mic şi agitat, repede stîrnitor de războaie, şi nici pe Mihai Viteazul altfel decît ca pe un cuceritor născut în ţara greşită, un războinic mult prea mare pentru o ţară atît de mică.

Pe mine m-a stricat excesul de propagandă patriotică din anii comunismului (şi destui alţii au păţit la fel). Cum apare un model eroic – nu neapărat românesc –, cum încerc să îi găsesc hibe, să îl demitizez, să îi deconstruiesc legenda. E aproape un reflex mental. Şi nu e bine, ştiu că nu e bine, dar nu mă pot abţine.

Totuşi au existat eroi români, eroi autentici, pe care i-am admirat o vreme. În gimnaziu m-a fascinat vreo lună figura Anei Ipătescu, femeia care s-a iţit dintr-o mare de bărbaţi dezorientaţi, a pus mîna pe pistoale şi a pornit la eliberarea revoluţionarilor români – cuvîntul „revoluţionar“ avea de pe atunci puterea de a mă însufleţi, iar o femeie revoluţionară îmi curenta imaginaţia preadolescentină. N-a ţinut mult, dar a fost ceva intens: şi astăzi, dacă trebuie să numesc doi-trei revoluţionari de la 1848, primii care îmi vin în minte sînt Bălcescu („de pe suta de lei“, spune românul băşcălios din mine) şi Ana Ipătescu.

Erou autentic, nedreptăţit şi totuşi puternic mi-a fost însă un fotbalist