Povesteam deunăzi cu cineva despre Toscana şi Florenţa. Ca orice român mai mult sau mai puţin snob, care a ajuns să ofteze atins de frumuseţea deal-vale italienească, zimţată pe alocuri de chiparoşii întunecaţi, de orăşelele dichisite, mobilate pe dinafară ca în casă, mi-oi fi aţintit şi eu o privire vag goală într-un punct inexistent şi oi fi început să visez la vremurile acelea de vacanţă de acum cîţiva ani. Şi, dintr-odată, mi-am dat seama că mint. Că îl mint pe omul ăla povestindu-i cu pasiune ce mult mi-a plăcut Florenţa şi că mă mint pe mine locuind într-o amintire falsă, estompată, aurie, ca Toscana.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Căci, în acele zile, la Florenţa a fost infernal de cald. Iar adevărul e că primul contact cu oraşul ăsta fabulos a fost printr-o cafenea de lîngă gară, unde chelnerii ţineau toaleta încuiată şi unde primeai cheia după un test vizual agresiv. Că toaleta era şi ea infernală. Că n-am reuşit să văd mari muzee din cauza aglomeraţiei. Că în oraş, el însuşi un muzeu, stăteai la coadă să mergi pe stradă. Că mi-a fost foame şi n-am reuşit să mănînc nimic specific zonei, ci doar nişte sandvişuri banale. Că întotdeauna m-am întrebat unde naiba or fi locurile alea din călătoriile culinare ale lui Anthony Bourdain şi alţii ca el. Unde naiba se mănîncă tapir, arici, furnici, măruntaie şi unde naiba-s măcelarii ăia prietenoşi pe care-i găsesc băieţii ăştia?
Trecerea timpului şi autoiluzionarea rezolvă totul. O vacanţă mai degrabă mediocră va deveni sursa unor nostalgii şi visări cu ochii deschişi. Copilăritul vara, la ţară, unde la temelia vacanţei de şcolar stăteau mai degrabă lungile după-amieze plictisitoare, se va transforma într-un ev legendar cu bunici inuman de buni. Armata făcută la 18 ani sub comenzile unor plutonieri săraci cu duhul – izvor de amintiri duioase şi g
