Ministerul Educaţiei vrea să conecteze 2.446 de şcoli rurale la internet. Apa curentă şi WC-urile mai aşteaptă.
În definitiv, ideea nu e rea. Să aduci şcolile din sate şi din oraşele mici la nivelul secolului XXI înseamnă să le acorzi mai multe şanse de conectare la civilizaţie unor copii din comunităţi defavorizate ori izolate, care n-au intrat încă în economia de piaţă şi nici nu vor intra, căci pentru firmele de cablu TV ori internet nu prea e rentabil să se întindă pe toate coclaurile. De ani întregi, cifrele din statistici ne tot spun că trebuie făcut ceva pentru a le acorda copiilor de la ţară mai multe şanse de dezvoltare: doar câteva procente dintre studenţi provin din mediul rural. Iar „mediul rural" înseamnă, în România, peste o treime din populaţie. Ca să nu mai vorbim de faptul că sunt multe localităţi care în statistici figurează drept oraşe (guvernul Năstase a excelent în asemenea minuni, transformând peste noapte nişte comune mai măricele în oraşe), dar unde condiţiile de viaţă sunt ca la ţară. Prea ca la ţară...
Ar trebui, aşadar, să ne bucurăm de iniţiativa Ministerului Educaţiei. Numai că problemele încep abia de aici încolo. Conectarea la internet nu trebuie să fie un scop în sine. Posibilităţile enorme de informare şi cunoaştere pe care le deschide internetul ar trebui exploatate la clasă, aşa cum tehnologiile multimedia pot fi şi trebuie folosite la lecţiile de istorie, geografie, fizică ori literatură cu foarte bune rezultate. Pentru asta e nevoie ca profesorii să fie pregătiţi, să aibă la dispoziţie materiale didactice, iar copiii să aibă acces la calculator şi de acasă. De asemenea, trebuie schimbate unele metodologii din procesul didactic, punându-se accentul pe munca independentă a elevului, pe stimularea capacităţii sale de a-şi căuta singur informaţiile, pe creativitate. Or, în sistemul românesc nu e deloc aşa: se pune accentul
