A avut CFR Cluj noroc cu carul sau ghinion fără măsură? Aceasta-i întrebarea, vorba lui Hamlet. Şi e valabilă şi pentru Galatasaray. Hai să vedem dacă găsim vreun răspuns. Clujenii pot vorbi despre norocul de a fi jucat pe un teren cu caracteristici de piscină, pe care se ştie că e mult mai greu de construit decât de distrus. Acestea fiind datele problemei, aproape că ţi se făcea milă văzându-i pe turci în alergare cu mingea pe extremă, după care rămâneau doar în alergare, că mingea se înţepenise în ştioalnă, undeva mult în spate. Ce să construieşti, cum să construieşti? Tot noroc se poate numi şi golul nostru, la care Kapetanos a ratat complet execuţia, numai că turcul venit în viteză n-a mai avut cum pune frână pe terenul ăla, aşa că finalizarea a venit aproape natural. Se poate invoca şi ghinionul măcar în două rânduri, dacă nu în trei, cel de-al treilea însemnând eliminarea care ne-a lăsat în 10 oameni mai bine de o oră. Personal sunt tentat să încadrez chestia asta mai degrabă la prostie decât la ghinion, fiindcă pe un asemenea teren, unde cazi numai când încerci să te ţii pe picioare, un fotbalist deştept nu pune piedică ca boul, ci doar îl atinge niţeluş cu şoldul pe adversar, restul trebii făcând-o natura. Celelalte două, ghinion curat de fiecare dată, înseamnă în primul rând penalty-ul acordat Galatei (minge venită din spate, pe care tu, aflat în săritură, n-ai cum s-o vezi, dar care îţi cade fix pe mână!), iar apoi ieşirea complet neinspirată a portarului, la golul primit. Tot la categoria noroc aş încadra şi prestaţia arbitrilor italieni. Dincolo de faptul că italienii n-au cine ştie ce sentimente de dragoste faţă de turci, atât centralul cât şi arbitrii de poartă au reuşit să nu „pună botul” la valul de căderi în careu ale turcilor, ba să-i mai „premieze” şi cu vreo două galbene pe simulatori. Una peste alta, e bine aşa cum este şi zău că se arată Ch