Anul 1918 va rămîne, probabil în toată istoria neamului nostru, anul cel mai paradoxal. Cu greu se pot imagina, la distanţă de cîteva luni, atîtea evenimente şi stări mai contradictorii. Drumul de la agonia şi pînă la extazul unui întreg neam a avut nevoie de doar două trimestre.
Pe 5 martie acel an, la Buftea – lîngă Bucureşti –, România era obligată să semneze un tratat preliminar de pace cu Puterile Centrale, împotriva cărora luptase pînă atunci. România fiind considerată învinsă, condiţiile acestui tratat (impuse de ministrul de Externe de la Viena, Ottokar von Czernin) erau dure: urma să cedăm Dobrogea pînă la Dunăre în favoarea Bulgariei, iar pe linia Carpaţilor suportam rectificări de frontieră în beneficiul Austro-Ungariei. Cîteva săptămîni mai tîrziu, pe 27 martie 1918 (stil vechi) sau 9 aprilie (pe stil nou), provincia dintre Prut şi Nistru, prin reprezentanţii săi legitimi, vota în Sfatul Ţării de la Chişinău revenirea Basarabiei în graniţele României. După 106 ani de la anexarea acestei provincii de către Rusia ţarilor, Basarabia românească putea spera la un nou viitor.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Adevărul este că atît Germania, cît mai ales Austro-Ungaria, în acele momente, au fost încîntate de unirea Basarabiei cu România şi chiar au încurajat-o, prin declaraţiile lor publice. Cum se explică acest lucru? Cele două puteri sperau ca, extinzîndu-se spre Est şi unindu-se cu Basarabia, România să se consoleze şi să abandoneze gîndul pentru care intrase în Marele Război – acela de a recupera Transilvania. Pe 7 mai 1918, noul stat român, cu graniţele lărgite aşadar către Est, prin guvernul său, semna la Bucureşti un dezastruos tratat de pace cu Germania, Austro-Ungar
