Despre Mario lumea spunea, la unison, că ar fi un îngeraş. Cuminte, liniştit, cu ochi uşor exoftalmici, băiatul reuşise, de mic, să cîştige iubirea tuturor. Afecţiunea generală se explica şi prin intervenţia unui sentiment firesc de compasiune, însă trebuie subliniat ferm că nu sentimentul în chestiune era cauza simpatiei colective, ci, preponderent, firea inocentă a protagonistului. V-aţi dat seama, sînt convins, că tînărul Mario suferea de un anumit retard intelectual, vizibil în facies, gestică, exprimare şi chiar în dinamica aparatului său locomotor. Ironia făcuse ca omul nostru să provină dintr-o familie de intelectuali străluciţi. Nici unul din ei nu voia, de aceea, să accepte faptul că fiul lor cel mare ar fi avut „nevoi speciale“ şi amîndoi se străduiră, măcar în spaţiul public, să-şi trateze copilul după standardele unei incontestabile normalităţi. Refuzau pînă şi folosirea termenilor aşa-zicînd „tehnici“, precum „dizabilitate“, „diferenţă“, „unicitate“ etc. Desigur, faptul nu s-ar fi putut petrece fără concursul şi, cumva, aş zice, fără complicitatea comunităţii. Mario nu deţinea „datele“ integrării obişnuite în sistemul social. Totuşi, menţionatul impuls de afecţiune pe care-l declanşa în alteritate a funcţionat, necondiţionat, drept panaceul fiinţării sale „normale“ în societate. Cu sprijinul profesorilor şi al autorităţilor, adolescentul urmă şcoli de primă mînă, promovînd integral, nu numai din îngăduinţă, ci, repet, şi din simpatie. Cînd insolitul elev zîmbea larg în faţa ecuaţiilor, monoamelor şi polinoamelor, profesorul se înduioşa subit şi îi dădea note de trecere. Pînă şi colegii cinici îl scuteau pe Mario de răutăţile lor, tolerîndu-l cu un fel de inefabilă discreţie.

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATP Din aproape în aproape, tînărul trecu bacalaureatul la un lice