„(dl Mircea Vasilescu va numi cele ce urmează «sofism»)
Imaginaţi-vă, dle Cătălin ŞTEFĂNESCU, un spital de campanie care ar pune răniţilor exigenţa demnităţii: «te vindec («mîntuiesc» în greceşte), dar încetează să te aoleşti, nu te mai scăpa pe tine, intră şi tu în rîndul lumii, că ne faci de rîs».
Cam asta ar trebui să fie, după domnia-voastră, vederea bisericii asupra «turmei». Ori vocaţia ei sînt, în primul rînd, cei fără demnitate, umilii, «pleava şi neghina» lumii. Şi nu sunt doar «clienţii» ci, alături de «păstori», şi corpul ei. Sfinţii, «evoluaţii», înduhovniciţii – sînt ai bisericii doar în al doilea rînd. Demnitatea de acest tip, onorabilitatea, nu intră (n-ar trebui să intre, că nu ştiu dacă mai este conştientă de asta) în socotelile Bisericii. Adică, chiar dacă pare straniu, Biserica îşi trage legitimitatea terestră din cei «neduşi la biserică» – nu din «credincioşii» bien endimanchés, şi cu atît mai puţin din «intelectuali». Raţiunea «spitalului de campanie» sînt amputaţii – nu atleţii. «Analiza» nu este suficientă pentru elucidarea unei astfel de probleme, atît timp cît sensul scapă analistului. Dincolo (mai sus) decît analiza intelectuală se află «la raison des choses», sinteza, faţă de care anecdota, accidentul pe care intelectul îl «analizează» poate avea altă direcţie. Lucrul trebuie gîndit din ambele direcţii, altfel «gîndim» degeaba.“
Am redat întocmai comentariul domnului Adrian Rusu, la articolul „Îmbulzeală. Sarmale. Moaşte“ pe care l-am scris în numărul trecut al revistei.
DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă" Mulţumindu-vă pentru mesaj, domnule Rusu, încerc să vă răspund, la fel de lipsit de certitudini, ca în momentul în care am scris articolul pe care îl comentaţi. Un articol care e foarte depa
