Punctul de sprijin al unui articol semnat de Ov. Iancu în revista „Acum” îl constituie un citat din publicistica lui Samuel Johnson: „Patriotismul este ultimul refugiu al unei canalii”. S. Johnson (1709-1764) nu este un condeier oarecare, ci unul dintre cei mai reputaţi autori ai literaturii engleze din sec. XVIII, între altele editorul operelor lui Shakespeare. Sentinţa lui, afişată atât de tranşant şi de brutal, nu poate fi trecută cu vederea, mai ales că, pornind de la ea, un important curent de opinie, având şi susţinători autohtoni, ţine să excludă patriotismul din rândul valorilor ce (nu mai) merită să fie cultivate într-o lume a globalizării.
„Deşi, în mod evident, propoziţia filosofului nu se referă la patriotism în general, fiind rostită într-un context special, avem aici întreaga cheie în care voi dezbate ideea de patriotism” - avertizează Ov. Iancu. Se impune de la început observaţia că exact „contextul special” dispare din argumentaţie, sentinţa surprinzător de dură fiind luată tale-quale, ca un dat imuabil şi de necontestat. Adevărat, privind în jur, pot fi identificate şi personaje a căror conduită ar justifica, în mai mare ori mai mică măsură, incriminanta etichetare. Reprezintă ele regula sau excepţia? – asta-i întrebarea. Pare a fi, potrivit lui Ov. Iancu, regula: „Marele viciu al patriotismului este că echivalează cu un pol de orbire colectivă”; „patriotismul este, deci, când o formă mascată a urii, când justificarea unor atrocităţi inimaginabile”; „metafizic vorbind, distorsionează întreaga făptură umană, o reordonează în jurul unei alte axe. El presupune un soi de solidaritate bazată pe identităţi false”; „patriotul este când naiv (şi atunci are o scuză), când duplicitar şi imbecil”; „din păcate însă, sistemul românesc de învăţământ înclină mai degrabă spre a transmite tinerei generaţii patriotismul...” Curat... „din păcate!”
Dac-aş
