Directoare a Operei Naționale din Iași și jurat la „Dansez pentru tine”, artista a povestit de ce s-a apucat de balet după 20 de ani de pauză.
1 /.
De câte ori este întrebată despre începuturile pe scenă, Beatrice Rancea își amintește de orele de muncă și primele spectacole, dar și despre tragedia ce-a determinat-o să renunțe. „În momentul în care eu mi-am rupt genunchiul prima dată pe scenă, nu închiseseră bine trapa la scenă, și la o turație, la o piruetă, mi-a intrat laba piciorului și tot genunchiul și-a facut mai departe rotația. Primul gând a fost să nu cad în scenă pentru că e groaznic când cade un interpret în scenă. Dirijorul nu știa ce să mai facă, dacă să dirijeze sau să oprească orchestra, regizorul de culise nu știa ce să facă, dacă să închidă cortina sau nu. Am ieșit pe picioare, cât de cât, în culise și am căzut acolo. Atunci m-a durut, niciun coleg de-al meu nu a vrut să dea declarație, cum se făcea pe vremea aceea, că a fost accident de muncă.
Nimeni n-a vrut să recunoască că eu mi-am rupt piciorul pe scenă. Pur și simplu. Am întâlnit cu regret oameni care fac rău numai ca să facă rău...cum zice Camus: răutatea dezinteresată este cea mai periculoasă.... În operă trăiești altfel, și ăsta e motivul pentru care nu mi-am dorit din 90, când am renunțat la ea să revin pentru că e o lume extrem de strictă, e o lume specială. Și da, e o lume tristă...am avut colegă de cabină, colegă de clasă, colegi în operă care s-au sinucis în momentul în care au fost pensionați. Ți se pare că nu mai rămâne nimic și la 40 de ani e foarte greu să rămâi acasă, să nu mai însemni nimic, indiferent dacă ai dansat ca solist sau ca ansamblu. Da, într-adevăr, e o lume trista .. Și cu toate astea, dacă nu aveam un final atât de brusc, de total, niciodată nu aș fi renunțat la dans, pentru că dansul era viața mea”, sună mărturia zguduitoare a uneia dintre
