Cultura pe aici pe la noi n-a fost şi nici nu prea este ceva important. Şi pînă la urmă, de ce ar fi? Pe aici pe la noi, doar cine nu vrea nu scrie cărţi şi nu editează compendii despre civilizaţii trecute şi prezente. Şi apoi, nu-i mare lucru să mîzgăleşti trei linii pe hîrtie şi să declari că eşti mare scriitor, că doar tot românul s-a născut poet. Aşa cum nu-i mare lucru să pui cinci documente cap la cap şi să ţipi, cu gura pînă la urechi, că „sistemul ticăloşit“ nu-ţi recunoaşte adevărata valoare. Care valoare? Or, despre această „valoare“, România a omis să vorbească în ultimele două decenii, promovînd miştocăreala, şmecheria, superficialitatea, minciuna, uşurinţa, fără să pară interesată de lucruri cu adevărat importante, precum ar fi munca, erudiţia, talentul şi iarăşi munca. Din toată această învălmăşeală a ieşit ce a ieşit: un plagiat sau mai multe plagiate, o normalitate, de altminteri, a sistemului nostru educativ, o producţie culturală şchioapă care nu reuşeşte niciodată să depăşească periferia, peste care tronează o invidie denigratoare incontestabilă. Habar nu am de ce ne este aşa de greu să ne recunoaştem, promovăm, susţinem valorile, şi de ce „să moară capra vecinului“ tronează pe toate gardurile amărîtei noastre culturi, de ce putregaiul frustrărilor individuale este mai important decît bucuria unei reuşite?!
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări Nu mă număr printre lectorii scriitorului Mircea Cărtărescu. Am citit doar Nostalgia şi De ce iubim femeile, şi n-am reuşit, oricît m-am străduit (nu prea tare, recunosc!), să trec de primele pagini din Orbitor. Nu se potrivea cu gusturile mele de prin anii studenţiei, mai degrabă romantice, înclinate spre Emily Brontë şi William Thackeray decît spre J.D. Salinger. În schimb, l-am desc
