Ceea ce pentru cei vechi era evident o virtute s-a transformat pentru cei moderni într-un defect.

Pentru latini, mediocritas era o virtute. Etimologic, mediocritatea era calitatea celui capabil de discernământ, adică în stare să menţină dreapta măsură în gândire şi faptă. Doar ulterior, în limbile având rădăcina în latină sau împrumutând din aceasta, mediocritatea se va traduce prin nesatisfăcător, de mâna a doua, acceptabil la limită. Un mediocru este, în asemenea înţeles, cineva pe care nu te poţi baza, a cărui muncă ridică semne de întrebare, faianţa pusă de el căzând la scurt timp sau bujia schimbată la maşină trebuind repusă. Cum ar fi spus Ţuţea, referindu-se mai cu seamă la români, mediocritatea este celălalt nume al aflării în treabă ca metodă de lucru. Nu doar persoanele luate în parte, ci inclusiv rezultatele mai multora la un loc pot fi mediocre: de la un vin prost prelucrat şi până la o clădire anapoda proiectată şi construită în consecinţă, de la un proiect de lege, lăsând prea mult loc la interpretări, la performanţa inegală a echipei de fotbal. Pe scurt, ceea ce pentru cei vechi era evident o virtute s-a transformat pentru cei moderni într-un defect. Mai mult, mediocritatea nu doar descrie o situaţie dată, ci devine acuză. A spune despre cineva că este mediocru poate însemna că îl acuzi, printre altele, de incompetenţă, de slabă pregătire profesională, chiar de şarlatanie sau minciună, pretinzând calităţi pe care, iată, nu le probează.

Şi totuşi. Să ne întoarcem la sensul din vechime şi să recuperăm acea mediocritate pozitivă din care, în fapt, am avea atâta de învăţat. Întrebat de studenţii mei care ar fi diferenţa profundă, dincolo de parcursul istoric sau de cultură, dintre noi şi alţii, precum nemţii, am răspuns că Germania, altfel decât România, are destui oameni care îşi fac bine meseria. De la cel care lucrează în fabrica de motoare M