- Comentariu - nr. 208 / 25 Octombrie, 2012 Regrete tardive, obida, tot mai multa manie si mai putine sperante. Ce am fi putut face oare si n-am facut atunci cand trebuia? Atunci cand inca se mai putea face ceva. Atunci cand tradarea de neam si de tara nu ajunsese atat de extinsa. Traiesc sentimente amestecate. Ce le lasam oare copiilor si nepotilor nostri? Ei ce statut vor avea in asa-zisa "Europa unita”? O Europa care are in prezent doua categorii de cetateni. Unii de categoria I si altii de categoria a II-a. Unii buni si altii rai sau, altfel spus, "tolerati”. "Europa unita”? Hai sa fim seriosi! Unita in ce? De fapt, e vorba de un alt Plan Valev, dar unul mult mai elaborat. Unul cu "lustru” democratic. Si totusi... ne mai ramane o speranta. Poate ultima. Aceeasi din veacul veacului, credinta in Dumnezeu. Cea care ne poate uni in fata furtunilor care se anunta. "Trebuie sa cadem foarte jos pentru a ne ridica din nou”, spunea regretatul istoric si academician Florin Constantinescu. Cat de jos am ajuns, pentru a ne putea ridica din nou? De acolo, din ceruri, ilustrul profesor ar putea poate sa ne raspunda... dar n-o face. Ne lasa pe noi - pe fiecare dintre noi fata-n fata cu chinuitele noastre constiinte - sa aflam raspunsul. Mancam pe sponci, traim pe datorie... In noptile mele de insomnie m-am gandit adesea cum a putut ajunge tara aceasta, tara mea, intr-un timp relativ scurt, la o situatie atat de precara precum cea pe care o traieste in prezent. O tara ca Romania, bogata si cat de cat chivernisita la momentul decembrie 1989: avea atunci 0 lei datorie externa. In schimb, avea de incasat mari creante, ajungand, intr-un mod aproape incredibil si greu de inteles pentru orice minte rationala, ca, la sfarsitul anului 2011, sa aiba o datorie externa de circa 98,4 miliarde de euro. Iar datoria sporeste cu fiecare zi, cu fiecare luna, cu fiecare an... Cand, dar mai ale