Simt nevoia, în calitate de traducător, dar şi de profesionist al domeniului cultural, de a spune cîteva lucruri legate de tema acestei dezbateri. Nu foarte multe, însă, cred eu, necesare, într-un spaţiu public în care bunul-simţ şi vorbitul în cunoştinţă de cauză se pare că nu mai sînt de mult lucruri de la sine înţelese, ci calităţi mult prea rare, sporadice. Un spaţiu public în care, în emisiunile televizate, calomnia şi agresivitatea – cu substrat politic – pun în scenă tot felul de păreri lipsite de informaţie, legate de scriitorii promovaţi de ICR şi de traducerile sprijinite de această instituţie. Întrebările formulate în textul de întîmpinare sînt, de fapt, nişte întrebări retorice, care-şi conţin răspunsul. De fapt, pe aceşti oameni, „jurnaliştii justiţiari“ sau „pseudoexperţi“, nu ai „cum“ să-i convingi, nu ai „cum“ să le explici, pentru că nici nu doresc aşa ceva. Intenţia era de scandal şi de insinuare politică. Trebuie pusă de fapt o problemă de deontologie, urmată de una de competenţă în domeniu. Din păcate, şi una, şi cealaltă au fost sacrificate în scop politic şi în mod tendenţios. Pe mine mă interesează implicaţiile culturale ale acestor gesturi televizate – mă abţin de la orice fel de comentarii politice – şi deplîng eterna postură a culturii de a fi victimă a politicii. Autorii sprijiniţi de ICR nu sînt autori aleşi de ICR (pe motive politice, pentru că ar fi autori „băsişti“!), sînt autori prezenţi deja pe piaţa de carte europeană, autori selectaţi de traducătorii înşişi, recomandaţi de critici şi jurnalişti din spaţiile culturale respective, şi nu în ultimul rînd recomandaţi de interesul propriu-zis al publicului pentru ei, de vînzările pe care le înregistrează cărţile lor. Aşa cum profesioniştii domeniului spun adesea, orice titlu publicat e, pînă la urmă, o loterie, nu există o garanţie iniţială a succesului, editorii nu pot fi nici ei s